Un elev de clasa a XII-a m-a întrebat de ce trebuie să învețe literatură. Dacă întrebarea ar fi venit de la unul dintre elevii mai puțin aplecați către studiu, aș fi luat-o drept glumă sau, în funcție de context, drept o impertinență. Nu era însă cazul. Întrebarea a venit de la un elev predispus către reflecție, iar asta m-a împiedicat să o taxez drept neserioasă. De fapt, având în vedere că se pregătește să devină inginer, întrebarea era de ce trebuie să susțină la bacalaureat și o probă de limba și literatura română, mai ales că 20% din media de admitere la Politehnică este reprezentată de media obținută la acest prim examen, iată, atât de important. Acum trebuie spus că, din punctajul probei scrise la limba și literatura română, doar patru puncte pot fi obținute în urma evaluării competențelor de receptare și contextualizare a operei literare, celelalte cinci vizând competențe de comunicare și de argumentare. De altfel, în asta a și constat o parte a răspunsului meu. Mă gândesc că și inginerii au nevoie să comunice eficient și să argumenteze convingător. Apoi, am adus și alte argumente, nu puține la număr, în sprijinul necesității studierii literaturii în școală. Chiar și așa însă, întrebarea a rămas. Mi-a fost evident că nu am reușit să-l conving.
Și continui să mă întreb ce aș mai fi putut să-i spun. Că literatura mi-a permis să fiu liber, într-o perioadă în care doar libertatea interioară mai era posibilă? Astăzi, doar abuzul de libertate al unora pare a ne mai amenința libertatea. Că literatura m-a învățat să gândesc altfel, într-o vreme în care toți trebuia să gândim la fel? Astăzi, a gândi aproape că s-a demodat. Că literatura mi-a fost ghid prin lumi și culturi altfel inaccesibile? Astăzi, poți da ocol Pământului nu în 80 de zile, ci în mai puțin de 80 de ore. Că au fost momente în care doar literatura m-a ajutat să mă regăsesc? Că mi-am găsit, în paginile câte unei cărți, interlocutorii pe care nu-i găseam în viața reală? Astăzi, există pentru așa ceva nenumărate rețele sociale. Că literatura m-a obișnuit să caut și să recunosc frumosul într-o lume ce pare, de la o zi la alta, tot mai hâdă? Dar pe cine mai interesează astăzi așa ceva? În fine, că literatura m-a împiedicat să renunț, m-a încurajat să îndrăznesc, m-a învățat să fiu?
Bănuiesc că, ținând un asemenea discurs, aș fi fost nu mai convingător, ci doar ridicol. Eu nu reprezint nici pe departe un model de reușită în plan economic și social. Nu am vilă, iar de vreo piscină, fie ea și prăpădită, în care să se scalde cormoranii, nici nu poate fi vorba. Ce greutate ar fi avut cuvintele mele?
Și apoi, chiar G. Călinescu, într-un articol memorabil, făcând distincție între a învăța și a citi, îi dă într-un fel dreptate elevului meu de clasa a XII-a:
„-Grea meserie și profesoratul ăsta dacă trebuie să citești mereu. Copiii citesc, d-ta citești!
Într-o zi însă mi-a spus vorba memorabilă:
-Tot mai înveți, maică?
-Cum asta?
-Păi dacă zici că ai terminat, ce tot înveți mereu? Nu-ți ajunge atâta școală? Școala primară, liceul, universitatea, ți s-o fi acrit și dumitale. Acum mai pune-te și d-ta pe trai, c-a trecut vremea învățăturii.
-Dar eu nu învăț, cocoană, citesc.” (Tot mai înveți, maică?)
Sau poate că nu!
