A rămas casa goală

De când Oana a plecat la facultate, pălăriile de plajă și gențile ei sunt încă agățate în cuier. Pe birou mai sunt cărți puse grămadă și creioane colorate. Televizorul a rămas în centrul camerei, iar pe el se sprijină pușculița rotundă în formă de broscuță verde, în care aduna monede străine, și o țestoasă făcută din scoici. Deasupra televizorului, pe perete, a rămas o ramă cu mai multe poze ale Oanei cu prietenii din liceu, pe care a primit-o cadou la 18 ani. Tot pe perete e un puzzle înrămat cu globuri pământești.

Pe pervaz au rămas jucăriile de pluș de când era mică: un ren, o veveriță, ursuleți și păpuși cu părul de ață groasă. Mai sunt câteva perechi de bocanci și teniși în suportul lor de lângă ușă. Mama, Margareta Constantin, mai intră din când în când și udă florile sau caută vreo carte pe care Oana își dorește să o citească la căminul în care s-a mutat în urmă cu aproape patru ani.

Casa cu cinci dormitoare din Pitești în care familia Constantin locuiește din 1998 a rămas aproape goală. Doar Bogdan, unul dintre băieții familiei, care nu a plecat la facultate și lucrează în prezent la o firmă care se ocupă cu piese auto, a mai rămas acasă. Dar de cele mai multe ori, îi place să stea retras, în camera lui.

Margareta are cinci copii, iar pe când erau mai mici, stătea mult acasă pentru a avea grijă de ei. Când au mai crescut s-a angajat la autogara din Pitești, iar după a deschis un magazin tot acolo. Primul copil care a plecat a fost Ionuț, băiatul cel mai mare. La început, mama nu a simțit golul, pentru că în continuare era mișcare în casă, iar ei veneau destul de des în vizită. Când a plecat Oana, cel mai mic copil și singura fată, i-a fost cel mai greu. Margareta avea 43 de ani când a ținut-o în brațe pentru prima dată și 61 când a așezat-o la un cămin din București.

Până atunci, programul familiei fusese făcut în funcție de ea. Din clasa I până într-a VIII-a, tatăl o ducea și o aducea cu mașina de la școală. Le plăcea să meargă împreună și vorbeau despre ce se mai întâmpla la ore sau cu cine se mai împrietenise. Margareta și-a ajutat toți copiii la teme, le-a urmărit lecțiile, i-a întrebat mereu ce fac, i-a îndemnat să scrie, să citească, să caute cărți la bibliotecă. Atunci când Oana era acasă, o simțea de parcă era peste tot. „Știam că trebuie să-i calc, știam că trebuie să merg cu ea undeva, o întrebam ce voia să mănânce, o chemam la masă.”

Margareta și soțul ei n-au fost părinți stricți. Le-au dat copiilor libertate și fiecare și-a ales domeniul pe care a vrut să-l studieze. Răzvan, al treilea frate, a schimbat trei școli în clasa a V-a. „Nici nu ne mai lua pe noi, ca părinți, să spunem directorului, să depunem o cerere. Lua un prieten de familie și spunea că e tatăl lui, iar noi aflam după o săptămână că merge la altă școală”, povestește Margareta. Oana a ales sociologia după ce au povestit despre cum îi place să învețe, iar mama a sfătuit-o ca, pentru a fi prinsă în activitatea asta și a-și împrospăta cunoștințele mereu, ar putea să se facă profesoară. Și așa s-a hotărât să devină profesor universitar și să se mute în București.

„La început eram speriată rău, când m-am văzut fără ea în casă”, spune mama. „Golul a fost imens, nu mai aveam pe cine să întreb ce vrea să mănânce, nu mai aveam pentru cine să calc, tati nu mai avea pentru cine să cumpere flori.” Dar Margareta simte că și ei, ca părinți, au urcat o treaptă de maturitate odată cu plecarea fetei. „Când am văzut-o pe Oana studentă, parcă m-am văzut pe mine. Eu nu am terminat o facultate, dar trăiesc etapa asta prin ea, prin rezultatele ei, prin bucuria pe care mi-o transmite după fiecare convorbire.”

Chiar dacă Oana s-a mutat de aproape patru ani din Pitești, primul lucru pe care-l întreabă tatăl ei când ajunge acasă e: „Ai vorbit cu Oana? Ce face micuțul meu?” Pe Margareta, băieții ei o sună destul de rar, o mai ceartă, îi mai dau răspunsuri în doi peri. Răzvan, fiul care are un service auto în Pitești, nu apucă să-i răspundă la telefon pentru că are treabă. Dacă-l sună pe Ionuț, băiatul de la București, ajunge să îi lase mesaj și el îi răspunde printre picături. Cu cel mai mare, dintr-o altă căsnicie, nu mai ține legătura mai deloc, iar cu Bogdan, cel care a hotărât să rămână în Pitești, vorbește rar, deși stau în aceeași casă.

Dar Oana sună aproape în fiecare zi: vorbesc după 22:00 pe WhatsApp sau se văd pe cameră când povestesc despre cum le-a fost ziua, dacă pe Margareta o mai doare spatele, dacă a mai supărat-o tatăl. Sunt zile în care Oana nu apucă să-i scrie, așa că au stabilit să-i trimită un emoticon, doar să știe că este bine. De obicei îl pune pe cel cu mâna la gură. A devenit secretul lor. „Am învățat că trebuie să stau puțin în umbră și să nu mă mai bag în viața lor prea mult, pentru că ceea ce fac este mai bine”, spune Margareta. „Iar acum pe Oana o aștept acasă când poate ea să vină, nu când vreau eu să vină.”

Camera Oanei a rămas exact la fel de patru ani. Margareta îi udă florile, o orhidee roz, niște cactuși și o floare cu frunze grase, pe care nu le-a luat la cămin pentru că nu avea spațiu. „Sunt zile în care îmi pare rău că avem o casă așa mare”, spune ea. „Mă gândesc de multe ori că e bine să ai mulți copii, dar e și greu când rămâi singură și duci grija tuturor, fiecare cu problemele lui, cu viața lui.”

În casa cu cinci camere din Pitești a familiei Constantin, Margareta e de obicei singură pe parcursul zilei. În fiecare dimineață se trezește și face ceai, fierbe ouă pentru micul dejun, apoi fierbe orez cu morcovi pentru cei trei husky pe care familia îi are de aproape un an. Se ocupă de curățenie, de spălat sau strâns rufele, iar când se întâmplă să vină în vizită nepoțelele gemene de 7 ani, fetele lui Răzvan, se joacă împreună.

Deși stă la casă, Margareta nu mai are putere să-și lucreze curtea după ce a suferit vara asta o a doua operație la coloană. Îi este greu să strângă și câteva frunze și să le pună în saci și anul trecut a fost primul în care nu și-a săpat deloc trandafirii. Odată cu operația, i s-a micșorat libertatea de mișcare. Înainte să iasă, se gândește tot timpul cât stă, unde stă, dacă își găsește un loc unde să se așeze puțin, pentru că nu poate sta mult în picioare.

Îi e greu să plece în vacanțe, dacă merge prea mult cu mașina simte că ia forma scaunului și se întâmplă să treacă și o lună în cap și să nu iasă din curte. Se ceartă uneori cu soțul, care are 70 de ani, când mai merg la supermarket și el este mereu în criză de timp. „Mă opresc de multe ori și îi spun să mă lase să mă uit în liniște pe la fiecare raion în parte, chiar dacă nu la alimentele pe care le-am notat pe listă, pentru că simt nevoia să-mi clătesc ochii.”

Își petrece mare parte a timpului pe internet: citește despre orice, doar ca să rămână ancorată în realitate – ultima dată a citit despre apa kangen, un soi de apă alcalină mai sănătoasă. Mai comandă haine de pe internet – dar ajunge rar să le îmbrace. Le comandă, le spală, le calcă și le pune pe umerașe, în dressingul de lemn albicios pe care l-a montat anul acesta în camera ei.

Mai demult își dorea să facă voluntariat la secția de copii abandonați a spitalului din apropiere. Dar acum simte că nu are putere să stea în picioare, să ia copiii în brațe sau să-i ridice din pătuț. „La 30 de ani, aveam impresia că rup pământul în două, că trec munții într-un picior, acum la 65 de ani, s-a cam ușurat nisipul din clepsidră”, spune ea. „Stau de multe ori și mă gândesc: nu se știe dacă trăiesc jumătate din anii mei, ar însemna să fac aproape 100 de ani, ceea ce este imposibil. Dar vreau să trăiesc să o văd pe Oana aranjată și cu un copil. Să o ajut, să-l țină de mână și să plece cu el.”

-

Plecarea copiilor de acasă poate fi un moment greu pentru părinții care și-au găsit mulți ani sensul în creșterea și educarea lor. Pot resimți tulburări depresive, stări de anxietate sau tristețe permanentă, o senzație de sufocare în momente de singurătate.

Psihologii spun că e sănătos ca separarea dintre părinți și copil să fie pregătită încă de când se naște. „Să ne bazăm foarte mult pe principiul: integrezi copilul în viața ta, nu îți integrezi viața ta în a copilului”, spune Diana Pop, psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapie pozitivă în cadrul Psylife. „Și atunci, pe tot parcursul creșterii lui, te ocupi și de dezvoltarea ta în paralel, în sensul că nu faci din copilul tău un scop sau un proiect.”

Părinții încep să „se agațe” de copii în momentul în care le lipsește ceva din identitatea lor, din sinele lor, spune Pop. Suferința provocată de plecarea de acasă poate fi prevenită prin introspecție încă din perioada liceului, prin analizarea sentimentelor tale ca părinte în raport cu viitoarea separare de copii, prin apelarea la ajutor specializat pentru a gestiona noua poziționare a copiilor în viața ta. Pot apărea întrebări de tipul: Ce simt în raport cu separarea asta? sau Ce aș putea face după ce pleacă el? Psihologul mai spune că foarte importantă este motivația: „Să-mi aduc aminte din ce motiv am adus pe lume acel copil – ca să-mi umple viața, ca să suplinesc anumite nevoi sau ca o încununare a iubirii?”

În funcție de relația pe care o au, părinții se pot deschide în fața copiilor, pot iniția discuții de genul: Nu mă simt prea confortabil că pleci / Sunt îngrijorat de cum ai putea să te adaptezi. Părintele are responsabilitatea de a gestiona cât mai bine momentul plecării copilului, mai ales în fața acestuia și să nu-i insufle sentimente de vinovăție: „Nu este vina ta că eu mă simt așa, e un curs firesc și mă simt așa pentru că îmi e greu mie, nu pentru că tu ești responsabil de durerea mea.”

Pentru a trece mai repede peste greutatea separării de copii, Raluca Anton, doctor în psihologie, psiholog clinician și supervizor în psihologie cognitiv-comportamentală, spune că la terapie se lucrează pe activare comportamentală – ancorarea în diferite activități (de exemplu cluburi de lectură, evenimente, vacanțe, plimbări, ieșiri în oraș) și crearea de rutine (joia cu prietenele sau seara de film). În prim-plan este redobândirea sensului pentru părinte în afara relației cu copilul. „Creierul are nevoie de o structură și o poveste. Așa că luăm viața de la început și până în momentul în care ne aflăm și mergem pe strategia de OK, ce spunem în continuare, cum continuăm povestea?”, spune psihologul. „Și structurăm de la lucruri idealiste, cel mai bun lucru care se poate întâmpla, la lucruri realizabile, pe care putem începe să le facem, schimbăm”.

-

Biroul firmei de asigurări la care lucrează Dana Ilie este aproape de centrul Slatinei. De obicei, ea ajunge prima, la 8:00-8:30, și își parchează mașina albastru pal în curte. În dimineața asta, a trimis pe grupul de WhatsApp al biroului o melodie ca să le înveselească ziua colegilor și să vină cu drag la muncă, Bucurați-vă, prieteni. Aerisește biroul, își strânge lucrurile lăsate cu o zi în urmă și pune de ceai sau cafea.

Dana Ilie are 49 de ani, este manager la o firmă de asigurări din Slatina de 10 ani și înainte a lucrat la birourile mai multor parlamentari. Era clientă la firma la care lucrează acum, pentru că le făcuse rente de studii celor două fete ale ei – Alexandra și Maria –, când cineva i-a propus să intre în domeniu.

Prima care a plecat de acasă a fost Alexandra, fata cea mare. S-a mutat în București în urmă cu cinci ani să studieze dreptul. „Am amintirea aia vie în memoria mea că a rămas la fereastră cu lacrimi în ochi, iar eu am plâns până la Slatina. Nu am crezut că-mi va fi așa greu”, povestește Dana. În perioada în care fetele erau eleve, totul se învârtea în jurul lor. Spune că din prea multă dragoste față de ele, când stăteau acasă nu le-a lăsat să exploreze singure, să se izbească de greutăți, a fost mereu acolo să le îndrume ca ele nu-și facă griji – iar când au ajuns la facultate le-a fost greu.

Deși se gândea încă de la începutul clasei a XII-a că Alexandra va pleca de acasă, așa cum și ea o făcuse când era tânără, momentul a afectat-o pe Dana. Doi ani mai târziu, când a plecat și Maria, Kiki așa cum îi spune ea, ca să studieze psihologia, a fost și mai pustiu. „Casa a rămas goală, noi goi, cumva, dar în același timp, noi ca părinți, așa cu un legământ între noi – că indiferent ce și cum, noi trebuie să ne susținem copiii, orice decizie ar lua.”  Ea și Cristi, soțul ei, sunt prieteni din clasa a X-a, au fost colegi de bancă. S-au căsătorit după șapte ani, doi ani mai târziu au avut-o pe Alexandra și după încă doi, pe Kiki. Au sărbătorit 25 de ani de căsnicie și Dana spune că e o relație bazată pe sentimente, respect, comunicare. „Suntem o echipă și trecem prin toate împreună.”

În perioada în care Alexandra abia plecase la București, vorbeau la telefon și până la 2 noaptea. Nici acum, după cinci ani, Dana nu s-a obișnuit cu absența ei. „E așa frumos când, după o zi de muncă, te întorci acasă și îți vezi copiii. Uiți de tot”, spune ea. „Dar asta fac părinții, stau în umbră și se bucură de copiii lor.”

După trei ani de drept, Alexandra i-a spus că nu mai vrea să continue. Atunci Dana i-a zis că poate schimba ceea ce face și fata s-a dus la antropologie. „Indiferent de ce fac ea sau Kiki, dacă ele sunt fericite, eu sunt de 1.000 de ori mai fericită.”

Fetele Danei își petrec în fiecare an Crăciunul acasă. „Trebuie să fac tot posibilul să le fie dor și să vină acasă, măcar în vacanțe.” Fac toți patru bradul, pun colinde și fierb vin. „Sunt frumusețile astea care îmi aduc copiii acasă. Iar datoria mea de mamă este să păstrez acest climat în casa mea.”

Pe de altă parte, de fiecare dată când merg ei la București se asigură că nu au fetele ceva programat în ziua respectivă, le întreabă cu o săptămână înainte dacă nu le încurcă programul cu ceva. „Nu mi se pare în regulă să-și modifice programul că vreau eu să mă duc să le văd”.

De când fetele au plecat, Dana și-a umplut timpul cu munca și cu cei patru căței bichon de care are grijă. A început să pună mai mult preț pe ea ca om – să citească mai multe cărți de dezvoltare personală, să meargă la cursuri și ateliere despre muncă, workshop-uri pe recrutare sau vânzări: „Fac asta pentru mine, dar fac asta și pentru fetele mele. Țin foarte mult ca ele să fie mândre de mama lor.”

-

Când vine acasă de la facultate, uneori din două în două săptămâni, Larisa Andreescu stă la mansardă în casa din Pitești a părinților ei, locul căruia nu îi poate spune camera ei. Nu își mai poate personaliza peretele cu fotografii la fel ca în camera în care a crescut din cauza tapetului pe care nu poți lipi nimic, lângă pat este o bandă de alergat unde mama ei mai face sport din când în când, iar singurele jucării pe care le are aici sunt elefanții, pentru că îi amintesc de serialele indiene la care se uita cu bunica.

Mama Larisei, Cristina, care are 48 de ani, nu a mai ajutat-o la teme din clasa I – le făcea cu învățătoarea ei sau singură. „Eu am fost mai mult cu gura pe ea, mai certăreață, tatăl o mai lăsa. Îi spuneam să pună mâna să învețe, să aibă grijă cu cine umblă, să facă ordine că e dezordonată, să spele vasele. Cum face fiecare mamă”, spune ea. Când a intrat la liceu, Cristina i-a acordat puțin mai multă încredere, nu au mai mers în concedii împreună și a început să o lase să iasă mai des în oraș, deși în continuare avea o oră fixă la care să intre în casă.

Deși n-a fost de la început de acord ca fata ei să dea la Facultatea de Jurnalism din București - inițial o voia la studentă la Medicină Veterinară - au fost împreună să o înscrie la admitere acum cinci ani și acolo Larisa s-a împrietenit cu o altă viitoare studentă, Crina, care i-a devenit și colegă de apartament.

Cristina spune că au făcut și greșeli: atât ei ca părinți, cât și Larisa: „Am fi putut fi mai apropiați, să comunicăm mai mult, să vorbim mai mult unii cu ceilalți”. Uneori se gândește că ar fi fost mai bine dacă Larisa ar fi avut un frate, pentru că sprijinul ar fi fost altfel – ar fi discutat cu el probleme pe care nu le-ar fi povestit părinților, oricât de apropiați ar fi încercat să-i fie.

Părinții au văzut plecarea Larisei ca pe o perioadă de dezvoltare. „Ne-am gândit că până la urmă fiecare copil își ia zborul în viață și are drumul lui. Ne-am bucurat că a intrat la facultate, nu conștientizezi că ți-a plecat copilul, te bucuri alături de el pentru reușită”, spune Cristina. „Faptul că a plecat la facultate, că și-a luat zborul de lângă noi, nu a fost ceva ce să ne dea pe spate, cu toate că există încă o îngrijorare. Chiar dacă e pe picioarele ei, dacă are casă, serviciu.”

Larisa vine o dată la două săptămâni în vizită la părinți sau să-și ia mâncare: „Dar totuși pare că îți lipsește ceva din casă. O vezi cu alți ochi când îți vine o dată la două săptămâni, te pregătești, îi faci mâncare, prăjitură”, spune George, tatăl Larisei.

Bunica, persoana care a crescut-o pe fată de când era „cât o lingură”, a suferit mai mult. Acum o sună de mai multe ori pe zi, o întreabă dacă a mâncat, ce a mâncat, cum a fost la muncă și îi lasă mesageria vocală plină.

Înainte de plecarea Larisei, părinții ei s-au mutat într-o altă casă, iar George, care are tot 48 de ani și e pensionat, a deschis o frizerie pentru căței în curte, în locul garajului. A decorat spațiul cu postere plastifiate cu rase de câini, a amenajat un loc special în care să fie spălați și o masă pe care să-i poată tunde și a lipit afișe de promovare prin zonă. Vara are și șapte-opt câini pe zi și îl mai ajută și soția, care lucrează la Direcția de Sănătate Publică Pitești.

Rămași singuri, părinții au început să iasă mai des în oraș, au trei câini de care trebuie să aibă grijă și și-au ocupat timpul cu frizeria. „Am luat plecarea Larisei ca atare”, povestește Cristina. „Ne-a spus că nu se va mai întoarce, iar eu nu sunt împotrivă. Din partea mea are tot acordul de a face orice, nu o țin lângă mine doar din dragul de a fi lângă mine dacă ei nu îi este bine.”