Din închisorile siriene, la Universitatea Georgetown din SUA. Povestea activistului Omar Alshogre: „În Siria, multora le era teamă să meargă la școală”

În 2011, când Primăvara Arabă a dus la protestele de stradă împotriva regimului lui Bashar al-Assad și apoi la războiul civil, Omar avea doar 15 ani. Pentru că a ieșit în stradă, a fost arestat de șapte ori, odată a fost chiar ridicat de la școală. De fiecare dată îl scotea tatăl lui. Ultima oară nu a mai venit nimeni să-l salveze. Avea să afle apoi că tatăl lui împreună cu doi frați fuseseră uciși într-un atac asupra satului în care locuiau.

A stat în închisoare timp de trei ani și a îndurat cele mai cumplite torturi: a fost bătut cu cablurile de fier, a primit șocuri electrice, i s-au smuls unghiile. Mama lui a reușit între timp să ajungă în Turcia și să plătească pentru libertatea fiului ei. N-avea să știe că singura soluție pe care au găsit-o gărzile închisorii pentru a-l scoate pe fiul ei a fost să ucidă un alt deținut care trebuia eliberat și să-i dea numele lui. „E o responsabilitate pe care o port cu mine. Nu pot să mă opresc din a susține și a promova drepturile prizonierilor din Siria, de vreme ce port în mine sufletul lor”, spune Omar.

În 2015, a ajuns, mai mult mort decât viu, într-un spital din Suedia, pentru a fi tratat de tuberculoză. Acolo a făcut liceul și a continuat să vorbească oriunde putea despre situația din Siria, în presă, în conferințe TED Talk. Aparițiile publice i-au adus multe încurajări, dar și amenințări cu moartea. 

În aplicația de admitere pentru Universitatea Georgetown a povestit lecțiile pe care le-a primit în închisoare. „Pușcăria m-a ajutat să ajung ce sunt azi.”

Spui adesea că închisoarea ți-a salvat viața. Cum așa?

Când eram în închisoare, satul meu, în care trăia familia mea, a fost atacat. Mi-au ucis tatăl și doi dintre frați. Au făcut un masacru. Dacă aș fi fost liber, în afara închisorii, cu familia mea, aș fi fost omorât. Apoi în închisoare m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Și tuberculoza a făcut lucrurile mai ușoare pentru mine și m-a ajutat să plec în Europa. M-au văzut că sunt bolnav și m-au ajutat cu toate. În spitalul din Suedia mi-am făcut primul prieten care m-a ajutat să mă integrez în societate. M-a prezentat familiei lui și chiar a aranjat să trăiesc cu el și cu familia lui. Și ei au devenit familia mea. Asta m-a ajutat să înțeleg societatea, să iubesc țara și să mă simt acasă în Suedia.

„Ceilalți prizonieri mi-au dat motivația să trăiesc”

Erai doar un adolescent când ai fost arestat. Ce-a fost în mintea ta când ai fost ridicat de poliție?

De primele șase ori când m-au arestat, m-au și eliberat pentru că tatăl meu a plătit ca să mă scoată. Prima dată am fost arestat la 15 ani. Am fost eliberat, arestat din nou, apoi eliberat și arestat din nou. Dar ultima oară când m-au arestat, aveam 17 ani. De data asta am mai ieșit din pușcărie abia la 20 de ani. Am stat trei ani închis. Eram înspăimântat, îngrijorat și singur. Verii mei au fost arestați cu mine, dar au murit în închisoare. După moartea lor, am rămas complet singur, înconjurat de străini, ceilalți prizonieri, și de gărzile care îmi dădeau fiori. Îmi era în permanență teamă că o să mor și că nimeni n-o să știe că am murit.

Nu ai putut lua legătura cu familia?

Auzisem că familia mea a fost ucisă. Și credeam că nu mai am pe nimeni afară. Mi-au ucis familia, mi-au bombardat școala, mi-au ucis prietenii din copilărie, nu mai am nimic pentru care să ies din închisoare, pentru care să trăiesc, mă gândeam. Și mi-am găsit motivația să supraviețuiesc în închisoare salvându-i pe alții din jurul meu. Am vrut să fac bine pentru ceilalți prizonieri. Mi-am zis că îi pot ajuta pe cei care sunt cu slăbiți, să am grijă de ei și ei mă vor ajuta. Dacă le ofer din mâncarea mea azi, ei îmi vor oferi din a lor mâine.

Așa că am încercat să am un impact bun asupra micii noastre comunități din pușcărie. Asta mi-a dat un scop în viață. Asta a fost motivația mea să supraviețuiesc și să trăiesc.

„Port în mine sufletul deținuților”

Mama ta a ajuns în Turcia și a plătit pentru eliberarea ta. Cum a fost organizată operațiunea de salvare?

Practic, m-au ajutat să evadez din pușcărie. Gărzile au primit 20 de mii de dolari ca să-mi dea drumul din pușcărie. Era un alt coleg de pușcărie în aceeași celulă cu mine care urma să fie eliberat. Așa că l-au ucis și mi-au dat mie numele lui. M-au scos din pușcărie cu numele lui.

Deci ești mort în documente?

Da.

Cum te-a făcut să te simți faptul că fără voia ta, cineva a trebuit să moară ca tu să trăiești?

E o responsabilitate pe care o port cu mine. Nu pot să mă opresc din a susține și a promova drepturile prizonierilor din Siria, de vreme ce port în mine sufletul lor.

Când a ieșit din pușcărie avea 34 de kilograme și era bolnav de tuberculoză. A reușit să plece din Turcia în Europa să se trateze și să caute azil, împreună cu fratele lui de zece ani. În spital l-a cunoscut pe fiul Evei Hamilton, fosta directoare a televiziunii publice suedeze, care l-a primit pe el și pe fratele lui să locuiască cu familia ei.

Credit foto: Shutterstock

„Experiența mea în închisoare m-a ajutat să intru la Georgetown”

Acum ai două familii, pe cea suedeză și pe cea siriană. Cum arată viața ta?

Am familia mea siriană și familia mea de aici din Suedia, cu care am trăit în ultimii ani. Este uimitor cum am pierdut tot în pușcărie și când am ieșit am primit dublu: două familii, două vieți frumoase. Multe lucruri grozave mi se întâmplă. Și am atâta energie și putere când oamenilor le pasă de povestea mea și de ce mi s-a întâmplat în pușcărie și ce se întâmplă și cu ceilalți prizonieri.

Am o viață bună, am mai multe joburi. Lucrez pentru o organizație, sunt și public speaker, ambasador pentru o altă organizație. Lucrez în proiecte de sănătate mentală pentru tineri în țările scandinave. Iar acum urmează să plec la Washington, în SUA, ca să studiez la Universitatea Georgetown, una dintre cele mai bune universități din lume. Doar ce am fost admis și sunt foarte fericit.

Povestea mea din închisoare este povestea cu care am aplicat la Georgetown și practic experiența mea în închisoare m-a ajutat să intru la Georgetown. Așadar, pușcăria m-a ajutat să ajung ce sunt azi.

Cum ai reușit să recuperezi pierderile din educația ta, având în vedere că ai stat atâta în închisoare?

În Suedia am reluat liceul. Am studiat intensiv trei ani într-unul. M-am descurcat bine, am avut rezultate bune și apoi am început să studiez inginerie în Suedia. Între timp am ajuns în SUA să lucrez la implementarea unei legi numite *Caesar Act. M-am întors în Suedia din cauza situației cu coronavirusul. Și acum aștept să mă mut în SUA pentru a-mi începe studiile la Georgetown.

Actul de protecție civilă Caesar în Siria, pe scurt Caesar Act, este un document care prevede o serie de sancțiuni ale SUA pentru guvernul sirian pentru crimele de război. Omar Alshogre este în prezent directorul Departamentului pentru Drepturilor Deținuților în cadrul Syrian Emergency Task Force care este partener cu Caesar Team, care se ocupă de noua legislație. Numele „Caesar” vine de la numele de cod pe care l-a avut fotograful militar sirian care a reușit să scoată din țara sa 55 de mii de fotografii cu atrocitățile din pușcăriile regimului Assad.

„Multora le era teamă să meargă la școală”

Cum era sistemul de educație în Siria?

Cred că sistemul educațional din Siria e unul bun. Studiam matematică, fizică, multe materii bune și visam să fim ingineri, doctori, avocați, așa că educația era serioasă. Învățam mult. Dar după ce a început războiul, mergeai la școală și poliția, serviciile de securitate atacau școlile și puteau să te ridice din bancă să te tortureze. Așa că multora le era teamă să meargă la școală. Astea erau provocările în 2011. De altfel, am fost și eu o dată arestat din școală. Stăteam în clasă cu colegii mei și forțele de securitate au atacat școala și m-au ridicat din clasă și m-au dus la pușcărie. A fost înspăimântător. Nimeni nu mai voia să meargă la școală fiindcă regimul te putea aresta. Era îngrozitor.

Când am ajuns să studiez în Suedia a fost foarte ciudat pentru mine fiindcă mă simțeam în siguranță în școală.

Ai spus într-o conferință TED Talk că școala e doar o mică parte din ce ai nevoie în viață. De ce alte lecții ai nevoie?

Cred că viața nu înseamnă doar să știi matematică, fizică și alte materii. Toate îți sunt folositoare, dar în afara școlii ai nevoie de tot felul de alte lecții. De comunitate avem nevoie de fapt, să construim o rețea de oameni în jurul nostru, să cunoaștem tot felul de oameni diferiți. Asta te va salva în viitor. Totul se rezumă la oamenii din jurul tău. Ei te protejează, te ajută și te pot ajuta să devii un om de succes. Dacă te vei înconjura cu oameni buni, vei fi un om bun. Dacă te înconjori de hoți, vei fi un hoț. Comunitatea e cea care îți dă cea mai prețioasă lecție pe care o poți avea în viață. Cele mai de succes persoane din lume, cele mai bogate, de exemplu, nu au fost la cele mai bune școli, dar au avut succes pentru că și-au construit o comunitate în jurul lor. Cel mai bun lucru pe care l-am văzut la Georgetown sunt oamenii, profesorii. Merg acolo nu pentru lecții, ci pentru profesorii care îmi vor preda acele lecții, pentru prietenii pe care mi-i voi face. Asta îmi va deschide lumea. Oamenii, asta e ce vreau de la Georgetown.

„Oamenii din Siria sunt omorâți, torturați, înfometați pentru că vor să fie liberi”

Ce ți-ai dori ca oamenii să știe despre țara ta și despre oamenii care se chinuie să supraviețuiască în Siria?

Războiul din Siria nu a început din cauza problemelor economice, ci din cauza regimului politic dictatorial pe care îl avem. Noi am pornit revoluția pentru a fi liberi. Nu pentru că voiam mâncare, bani, case, noi voiam să fim liberi. Voiam să avem o viață normală, să decidem pentru noi înșine.

Astăzi oamenii din Siria sunt omorâți, torturați, înfometați pentru că vor să fie liberi. Asta se întâmplă în Siria acum, dar se poate întâmpla în orice țară, dacă nu îți pasă de oameni. Trebuie să-i ajutăm pe oameni ca să ne ajute și ei pe noi. Adică îți construiești aliați acum, altfel nu vei avea pe nimeni alături când vei avea probleme. Trebuie să ne pese. Fiecăruia dintre noi îi pasă de ceva. Tu poate ai grija articolului pe care îl vei scrie, alții poate sunt îngrijorați cu privire la familiile lor, alții sunt poate îngrijorați de război. Fiecare are o teamă. Asta ne unește, temerile și grijile noastre. Așa că trebuie să avem grijă unii de alții.