Ponderea populației cu studii superioare în România este mult mai redusă în raport cu țările din UE, iar pentru creșterea acesteia vor fi necesare câteva decenii, și numai în condițiile în care se va adopta o nouă politică privind învățământul terțiar. Dacă, în această privință, ne-am împăcat cu gândul că această creștere a numărului de studenți (nu) se corelează cu capacitatea de absorbție a economiei și societății românești, problema care rămâne este cea a calității absolvenților.
Mai exact, este vorba că universitățile românești pun accentul în mai mică măsură pe rezultatele învățării și mai mult pe alți indicatori, care privesc, în principal cadrele didactice.
Din această cauză, unii universitari români au constatat că o parte dintre studenți sunt mai slab pregătiți la finalizarea studiilor decât atunci când au intrat pe băncile universității. De aici și întrebările frecvente, pe care și le pun cadrele didactice universitare, ministerul de profil, mass-media și cetățenii, ca de pildă:
- De ce nu se recunoaște că învățământul superior este într-o degradare lentă, dar continuă?
- Care ar putea fi instrumentele potențiale pentru a marca măcar un reviriment în creșterea calității absolvenților?
- De ce după instituirea unor standarde și criterii de cercetare tot mai înalte pentru cadrele didactice, în ultimii 15 ani, calitatea absolvenților scade?
Procesul Bologna nu ține loc de gândire și acțiune națională
Ca membră a spațiului european al învățământului superior, România s-a aliniat la cerințele stabilite la nivel continental, prin procesul Bologna, și a răspuns în mare parte la acestea, adoptând legislații și construind instituții, care să faciliteze derularea unui învățământ de calitate la nivelul universităților. Totuși, realitatea ne arată că acestea nu au fost și nu sunt suficiente!
Fără a detalia cauzele exterioare care influențează negativ rezultatele învățământului superior, am dori să ne oprim doar la două dintre acestea, care se află în interiorul sistemului de învățământ superior: finanțarea și autonomia universitară.
Sistemul actual de bugetare este împotriva calității!
În ce privește finanțarea, nu mă refer la procentul din PIB acordat învățământului superior (de aceea o consider ca aparținând sistemului de învățământ), ci la modul cum se face aceasta. Metodologia actuala de finanțare este relativ bună, dar nu completă.
În fiecare an, universitățile românești de stat primesc finanțare pentru un anumit număr de locuri. Resursele financiare sunt împărțite în raport de acest număr, luând în calcul finanțarea pe student echivalent.
Ceea ce înseamnă că un student la drept, de exemplu, este considerat egal cu un student echivalent, pe când unul la inginerie, medicină sau cinematografie, primește o finanțare de la buget mai mare de două, trei sau de mai multe ori, având în vedere cheltuielile privind laboratoarele, materialele consumabile etc.
Spuneam că metodologia de finanțare este relativ corectă, însă numai dacă toți studenții de la intrare (în anul I) ar absolvi facultatea!
Raportarea numărului de studenți către minister se face semestrial. Dacă unii dintre aceștia abandonează (iar la anumite specializări din domeniile inginerie, științe exacte etc., numărul acestora este alarmant de mare), ministerul reduce finanțarea, proporțional, scăzând resursele financiare la nivel de universitate. Costurile universității însă, rămân constante: salariile profesorilor, utilitățile, mentenanța aparaturii etc.
Exigență mai mare înseamnă, uneori, finanțare mai mică
Într-o astfel de situație, cadrul didactic se află într-o mare dilemă: să manifeste o exigență decentă la evaluare și să aprecieze corect achizițiile studentului, luând doar jumătate din salariu, sau să fie extrem de indulgent, încât să fie „mulțumit și studentul și profesorul”!
Între a face calitate și salariu, inclusiv la îndemnul celor care conduc universitatea și structurile acesteia, profesorul alege salariul.
Urmare a implementării timp de peste 20 de ani a acestui sistem de finanțare, s-a ajuns în situația în care între 10 și 30% dintre absolvenții noștri nu cunosc noțiuni elementare, nu mai vorbesc de specialitate, iar, câteodată, sunt străini de operații de aritmetică și de cunoștințe pe care le stăpânesc elevi din clasele inferioare de gimnaziu.
Ultimele dezvăluiri ale mass-media scot în evidență faptul că astfel de absolvenți există și parazitează instituții publice fundamentale în această țară, compromițând total învățământul superior.
Responsabilitatea școlii
Opinia mea este că, prin actualul sistem de finanțare, asigurarea calității în învățământul superior rămâne o utopie!
Probabil, mulți cred că de asigurarea calității în universități trebuie să răspundă Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior sau o altă agenție înscrisă în Registrul European al Agențiilor de Asigurare a Calității (EQAR). Greșit!
Universitatea este cea care trebuie să-și dezvolte sistemele de asigurare a calității și să urmărească modul în care acestea funcționează.
Orice agenție de evaluare, română sau străină, verifică doar dacă există sistemele, dacă acestea funcționează.
Evaluatorii analizează rapoartele înaintate de universitate privind rezultatele învățării, discută cu reprezentanții instituției, cu studenții, cadrele didactice și angajatorii, constatând că sunt îndeplinite sau nu standardele pe fiecare program de studii sau la nivel instituțional și propune ministerului de profil (ne)autorizarea, (ne)acreditarea sau retragerea/menținerea acreditării.
Dar este interesul universității să-și creeze o imagine bună în societate prin calitatea absolvenților, de aceea trebuie să vegheze de la recrutarea propriilor cadre didactice, până la modul în care aceștia își îndeplinesc sarcina de bază pentru a forma specialiști de înaltă clasă.
Autonomie universitară incompletă!
Deși s-au făcut progrese incontestabile în acest domeniu, sistemul de învățământ superior românesc a rămas, în continuare, centralizat, limitând autonomia universitară în domenii esențiale. Așa cum s-a prezentat anterior, din punct de vedere financiar, universitățile de stat, depind de reglementări care le limitează libertatea de a presta activități didactice de calitate.
Legătura dintre finanțare și calitatea serviciilor în orice domeniu este extrem de relevantă și, prin urmare, inclusiv în domeniul învățământului superior.
Universitățile se bucură de autonomie totală privind alegerea domeniilor și programelor de studii, cu condiția ca acestea să fie evaluate și să primească un calificativ pozitiv din partea unei agenții înscrisă în EQAR, validat de minister. Aș sublinia că toate agențiile înscrise în acest registru sunt evaluate din cinci in cinci ani de către două organisme europene (ENQA și EQAR).
Pentru ca diplomele să fie recunoscute în Spațiul European al Învățământului Superior, programele de studii și universitățile trebuie să fie evaluate de astfel de agenții.
Agențiile sunt independente, iar metodologiile în baza cărora se fac evaluările respectă standardele și liniile directoare europene (ESG) și sunt supuse dezbaterii publice.
Spre deosebire de libertatea alegerii domeniilor și programelor de studii, autonomia universității este limitată, mai ales, în ceea ce privește calitatea resursei umane și corelarea acesteia cu misiunea declarată a instituției respective.
Urmare a faptului că ministerul de profil, prin instrumentele pe care le are la dispoziție, intervine în procesul de orientare a formării cadrelor didactice, universitățile sunt obligate să urmeze criterii, standarde și direcții de structurare care nu concură, de regulă, la creșterea calității învățământului superior.
Deciziile ministerului suferă de impulsul suprareprezentării
În acest sens, remarcăm că răspunsul supradimensionat al ministerului la fenomene care se întâmplă și în alte instituții de învățământ superior din țările dezvoltate, precum cel de plagiat, a determinat utilizarea unor instrumente care aparțin unor regimuri trecute, în loc să perfecționeze sistemele de asigurare a calității la nivelul universităților prin creșterea autonomiei și responsabilității acestora.
Utilizarea unor asemenea instrumente a transformat învățământul centrat pe student (ca cerință a procesului Bologna), într-un învățământ centrat pe profesor!
Un astfel de rezultat, face ca învățământul centrat pe student să rămână un slogan, întrucât este gol de conținut. Impactul acestor măsuri asupra autonomiei universităților este reflectat direct în imposibilitatea realizării obiectivelor fixate în Carta universitară proprie, construită pentru a-și îndeplini misiunea asumată. În plus, întărirea controlului de la Centru înseamnă resurse financiare duble, alterări ale deciziilor luate prin ordin de ministru, aruncarea în derizoriu a rolului pe care îl au evaluările de specialitate în comisiile de abilitare și comisiile stabilite la susținerea publică a tezelor de doctorat.
Măsuri noi și toxice
Ca exemple privind astfel de parazitări ale unui proces firesc de aliniere a învățământului superior românesc la standardele internaționale, ne exprimăm părerea asupra schimbărilor privind rolul Consiliului Național pentru Atestarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), precum și asupra impactului acestuia asupra modului în care se derulează activitatea de cercetare coordonată de UEFISCDI, ca unitate executivă a ministerului învățământului și cercetării (până mai ieri).
Noile atribuții ale CNATDCU neglijează studentul și consumă inutil resursele financiare ale universităților
Atribuțiile întărite ale CNATDCU prin Metodologia de evaluare a tezelor de doctorat (adoptată prin OMEC nr 5229/17 august 2020), prin care membrii comisiilor acestuia sunt obligați să analizeze pe fond teza și dosarul doctorandului.
Astfel de atribuții arată superficialitatea cu care se adoptă măsuri, care aduc atingere imaginii universităților, considerate incapabile să poată gestiona un proces relativ simplu, cu bune practici în toate țările europene dezvoltate. Efectele unor astfel de decizii se soldează cu:
- Desconsiderarea totală a rolului fundamental pe care îl au, în orice sistem de studii doctorale, comisiile de experți stabilite la susținerea publică a tezelor; acestea se dovedesc a fi inutile atâta vreme cât Comisia din CNATDCU, la care este arondat domeniul, efectuează exact aceeași analiză;
- Aprecieri, cel puțin discutabile, asupra unor teze de doctorat făcute de membri ai comisiilor CNATDCU ce nu sunt experți în nișa științifică pe care s-a axat teza de doctorat; în schimb, comisiile stabilite de universități sunt axate exact pe nișa respectivă;
- Finanțări inutile din partea universităților pentru organizarea procesului de susținere publică, inclusiv plata comisiilor de experți, dacă o analiză similară se face la nivel central.
Opinia personală este că acest ordin reprezintă un regres în procesul de derulare a studiilor doctorale în România. Și este doar o parte a problemei. În parte a doua, vom discuta despre mai multe efecte toxice asupra învățământului superior românesc.
