În universitățile noastre, evaluarea dominantă, iar uneori exclusivă, a activității de cercetare a cadrelor didactice este impusă prin criteriile și standardele fixate de CNATDCU (prin comisiile acestuia) pentru titlurile de conferențiar, profesor universitar și pentru obținerea abilitării.
Asimetria este evidentă. Iar efectele sunt negative. Treptat s-a glisat de la accentul dinspre o abordare echilibrată a activității didactice și de cercetare spre una bazată exclusiv pe cercetare.
Și acest dezechilibru se corelează foarte bine cu scăderea calității procesului de învățământ și de formare a specialiștilor veritabili în domenii de care economia, societatea și cultura românească au stringentă nevoie.
Or, în astfel de condiții, în majoritatea comisiilor, criteriile și standardele vizează doar activitatea cu doctoranzii, în niciun caz cu cei peste 400.000 de studenți, câți însumează învățământul superior.
Cum se neglijează marea masă a studenților
Din cei circa 150.000 absolvenți anual, urmează doctoratul mai puțin de 3%, iar cifra este în continuă scădere.
Și atunci, pentru ce „produs” de importanță majoră, oblig toate cadrele didactice să îndeplinească niște criterii care nu sunt deloc sau foarte puțin utile celorlalți 145.000 de absolvenți?
Adică, pentru 1.500-2.000 de doctori anual, dintre care doar între 1 și 3% se angajează în învățământul superior sau cercetare științifică, neglijez marea masă a studenților.
Marea masă are nevoie de cadre didactice dedicate procesului de învățământ, care să-i formeze ca buni specialiști. Viitorul medic, economist, inginer sau profesor va fi apreciat prin operațiile pe care le face, prin modul în care coordonează funcționarea unei firme sau proces industrial, prin calitatea absolvenților de gimnaziu și de liceu sau prin numărul de articole ISI?
Prin aplicarea acestor criterii, cum aminteam, învățământul nu mai este centrat pe student decât în vorbe, ci se centrează tot mai mult pe profesor.
Orice cadru didactic tânăr, își vede cariera strâns legată doar de activitatea de cercetare, căreia îi acordă cele mai multe energii.
Competiția citărilor
Nu poate promova decât dacă realizează standardele care privesc rezultatele cercetării, standarde care au o durată de viață relativ scurtă, pentru că se schimbă la intervale de timp din ce în ce mai reduse.
Așa se întâmplă că tinerii asistenți și lectori universitari, în loc să se preocupe de perfecționarea tehnicilor de predare, de formarea unui sistem de gândire în știința respectivă, prin corelarea conceptelor și instrumentelor științifice, trebuie să intre într-o competiție cantitativă (similară „întrecerii stahanoviste”) împreună cu celelalte cadre didactice.
Înlocuirea totală a performanței didactice cu performanța în cercetare, face ca cel care are cele mai multe articole publicate și colectează mai multe citări are acces nelimitat nu numai la fonduri de cercetare, dar și la promovări în domeniul didactic.
Cu alte cuvinte, ai rezultate într-un domeniu, dar ești promovat în altul, unde nu ești capabil să atragi studenții prin cursuri cu înalt impact în formarea lor.
Avem în spate un deceniu de experiență nefastă
Printr-o astfel de politică de promovare a cadrelor didactice, universitățile vor avea cercetători, de multe ori cu cercetări fragmentare (articolele sunt standardizate în funcție de revistă, apreciate numai după „banda” în care se află aceasta, și nu după conținut!), de tip speculativ, și nu cadre didactice, iar absolvenții sunt dezamăgiți de achizițiile profesionale, la licență și master.
Efectele constatate, deja, asupra învățământului superior în ultimii 10 ani, sunt catastrofale, iar în unele domenii se observă faptul că participarea la activitățile didactice, la publicarea de materiale cu scop didactic, este total desconsiderată.
Logica este simplă: de ce să mă străduiesc să public un curs prin care să dezvolt studentului sistemul de gândire în domeniu, când pot să improvizez sau chiar să nu mă prezint la curs unde îl trimit pe asistent sau chiar pe laborant?!
În schimb, dedic timpul unui articol ISI, publicat într-o revistă în bandă roșie sau galbenă!
Profesorul este împins într-un sistem greșit de evaluare
Cu „tolba în creștere de astfel de articole”, dacă am șansa să ajung într-o Comisie a CNATDCU, le pot impune și celorlalți un număr tot mai ridicat de astfel de articole! Pe de altă parte, cu un astfel de portofoliu îmi pot asigura și câștigarea proiectelor naționale de cercetare, care se acordă în funcție de numărul de articole ISI!
Prin sondaje efectuate la nivelul universităților, se poate verifica faptul că, în foarte multe cazuri, profesorii adevărați nu sunt cei care au sute de articole ISI, ci cei care au avut capacitatea de a păstra un echilibru între cele două activități de bază.
Iar victima nu este doar cariera profesorului, ci, mai ales, relația cu studentul și procesul de formare al acestuia.
Adepții scientometriei excesive în universități „se plâng că îi deranjează procesul de învățământ și nu se pot ocupa numai de cercetare”! Iată cât de mult contează utilizarea exagerată, exclusivă, a criteriilor scientometrice în procesul de evaluare individuală! Pe plan mondial există foarte multe reacții la o astfel de tendință, impusă și foarte bine exploatată financiar de marile firme multinaționale din domeniul „marketizării” științei.
Procesul de predare suferă, iar cel de cercetare nu crește
Concluzia este că structura actuală a criteriilor și standardelor CNATDCU nu corespunde misiunii pentru care a fost gândit, inițial, acest consiliu, întrucât a devenit tot mai rigid si nu ține cont de evoluția învățământului superior, când accentul se pune pe asigurarea calității și pe rezultatele învățării.
Această rigiditate rezultă din faptul că elaborează si impune standarde si criterii minimale pentru toate universitățile indiferent de misiunea asumată de acestea și că se exclude exact procesul didactic.
Astfel, sunt universități care au misiuni declarate, total diferite: de cercetare și educație, de educație și cercetare și de educație. Astfel de criterii ar trebui să țină cont de această diversitate și să se coreleze cu misiunile specifice. Mai mult, în cadrul fiecărei universități sunt programe de studii cu misiuni diferențiate pe cele trei categorii sau domenii de master (mastere științifice și profesionale, de exemplu).
Deocamdată, în România nu există numai universități de cercetare, care să aibă doar programe de masterat și de doctorat, încât aceste criterii să poată fi aplicate cu un anumit grad de relevanță. În schimb, există institute de cercetare care au ca principală sarcină astfel de activități.
Titlurile didactice în învățământul superior sunt aceleași pentru fiecare dintre cele trei categorii de universități: profesori universitari axați pe activitatea de cercetare, alții pe activitatea didactica și pe producție științifică, dominant, în sprijinul acesteia. De ce sunt aceleași standarde și criterii minimale pentru toate cele trei categorii de universități?
Reîntoarcerea universitarilor în turnul lor de fildeș, când în alte țări l-au părăsit demult
Criterii pe care le-am descris mai sus desconsideră total implicarea cadrelor didactice în proiecte de cercetare cu aplicare directă în economie și în societate.
La cele mai multe comisii acestea nu figurează între criterii și standarde, promovând o izolare a universităților de mediul lor regional și social-economic.
Or, dacă vedem schimbarea fundamentală care a avut loc între proiectele finanțate de UE pe linie de cercetare, vom vedea că evaluarea acestora se face mai ales după impactul cercetării respective în rezolvarea unor probleme concrete ale societății contemporane. De la FP6 și FP7, care erau axate pe cercetarea fundamentală, actualul program Horizon 2020 este orientat exact pe relația cu mediul social-economic și pe eficiența estimată a cercetărilor în domenii aplicative.
CNATDCU și cercetarea științifică românească – o relație ciudată pe banii țării
Plecând de la ideea falsă că o universitate este cu atât mai puternică cu cât are mai multe articole publicate în baza de date Clarivate Analytics (fosta Thomson-Reuters), ministerul de profil a promovat cheltuirea banului public într-un mod mai puțin eficient. Efectul? O consecință directă redusă asupra calității învățământului superior (absolventul este barometrul principal!), economiei și societății, în general.
Rezultatele granturilor de cercetare, plătite cu câteva zeci de milioane de euro au fost apreciate după numărul de articole publicate în reviste, considerate de top. Pentru a publica articole în unele reviste din aceasta categorie, uneori au fost alocați bani cu această destinație.
La alte reviste, cadrele didactice au plătit sume echivalente la doua-trei salarii lunare, pentru a avea lucrări publicate în aceste reviste și a putea promova pe poziții superioare, conform criteriilor și standardelor CNATDCU.
Alte câteva zeci de milioane de euro au fost cheltuite pentru a premia astfel de articole, considerându-se că, astfel, va fi impulsionată cercetarea științifică în România.
Exemplul din Coreea de Sud
Dacă se vor face analize serioase asupra producției științifice respective se va observa că multe dintre aceste articole reprezintă cercetări țintite pe subiecte la modă. Nu este nicio dovadă că articolele aparțin unui sistem de gândire în știință, care să marcheze un progres consistent în aplicarea social-economică sau/și să servească ridicării calității în învățământul superior.
În acest sens, un exemplu elocvent îl regăsim în modul în care au fost alocați banii pentru cercetare în Coreea de Sud, în ultimele patru decenii și care au determinat o schimbare totală a surselor de finanțare a cercetării.
În Coreea de Sud, una dintre țările-model ale învățământului modern, cercetarea finanțată de la bugetul de stat a ajuns la circa un sfert, restul fiind suportată de întreprinderile economice.
Cercetarea sud-coreeană a propulsat economia țării foarte rapid, fără ca cercetătorii și cadrele didactice să exceleze în publicații ISI (Shin J.C., Lee S.J., 2015. Evolution of research universities as a national research system in Korea: accomplishments and challenges, Higher education, 70: pp. 187-202.)!
Circuitul banilor nu se încheie aici, pentru că cei care publică în astfel de reviste, ei înșiși nu au acces la propriile cercetări.
Paradoxul este că pentru a revedea propriul articol pe site-urile specializate ale renumitelor edituri multinaționale, trebuie să plătești. Universitățile românești, care își permit, au acces la unele din bazele de date (prin ANELIS), numai dacă plătesc o sumă deloc modestă.
Cum se aprobă, disproporționat, proiectele de cercetare?
Direct sau indirect, criteriile și standardele CNATDCU influențează modul în care circulă banii, alocați prin UEFISCDI cercetării științifice.
O analiză, chiar sumară, arată că prin criteriile de eligibilitate și de evaluare, impuse în condițiile de participare la competiții, se alocă sume de bani direcționate spre aceiași beneficiari fizici, aproape la fiecare call!
Te întrebi: de ce ponderea activității directorului de proiect este de 50% din punctajul unei propuneri de proiect, când, în realitate, o pondere chiar mai mare decât aceasta ar trebui alocată ideii proiectului și eficienței acestuia?
Proiecte foarte bune cu idei noi și aplicabile au fost drastic depunctate pentru că directorul de proiect nu avea suficient de multe articole ISI în bandă roșie sau galbenă!!!
Multor evaluatori străini, implicați într-un asemenea proces de evaluare, li s-a părut ciudată disproporția dintre idee si CV-ul celui care face propunerea.
Pe ce dăm banii publici din educație?
Suntem prea săraci ca să cheltuim bani foarte mulți pentru cercetări ale căror rezultate sunt valorificate de alții (cărora le oferim inteligența gratis) și care nu se văd nici măcar în locul ocupat de universitățile românești în clasificările internaționale.
Pe de o parte, pentru că universitățile de top au centre de cercetare puternice, cu cercetători proprii și cu cadre didactice care sunt axate numai pe activități de doctorat și foarte puțin pe masterate.
În același timp, clasificările internaționale sunt multicriteriale și iau în considerație alte elemente precum gradul de internaționalizare, legătura cu mediul economic și social, gradul de satisfacție al studenților etc.
În ultimii ani remarcăm atractivitatea universităților românești de medicină și, într-o oarecare proporție, a unor universități tehnice, atractivitate care nu se explică prin dorința studenților străini de a învăța să scrie articole ISI, ci de a deveni, evident, cu costuri mai reduse, foarte buni doctori sau ingineri.
În plus, acreditarea universităților românești de către o agenție înscrisă în EQAR le asigură recunoașterea sau facilități în recunoașterea diplomelor la nivel european și internațional.
Concluzia generală este că având un asemenea sistem de finanțare și o exagerare a rolului pe care îl are CNATDCU în viața universitară, asigurarea calității va rămâne doar un slogan.
Cum poate asigurarea calității în învățământul superior să se transforme dintr-o utopie in realitate?
În urma acestei succinte analize critice, a reieșit că universitățile românești, pentru a deveni performante, trebuie să-și îmbunătățească permanent mecanismele de asigurare a calității vizând rezultatele învățării, pe de o parte, iar pe de alta să se bucure de autonomie deplină în luarea deciziilor privind guvernanța universitară, procesul didactic, cercetarea științifică, relațiile cu mediul social-economic și cooperarea internațională.
Statul, prin ministerul de profil, trebuie să reglementeze cadrul general și să se asigure că fiecare universitate dispune de toate mecanismele interne și instrumentele necesare, inclusiv de autocontrol, pentru a-și atinge misiunea asumată și că acestea funcționează.
- Întrucât nu ne-am propus o abordare exhaustivă a celor două aspecte menționate, subliniem doar câteva direcții de acțiune pentru a asigura corelarea dintre asigurarea calității, rezultatele învățării și misiunea universității (programelor de studii).
Ținând cont de modul actual de finanțare, de ce să nu primească universitatea resursele financiare, în baza unui buget multianual, pe un întreg ciclu de studii și să-l gestioneze în interesul atingerii performanțelor pe care le vizează prin Carta universitară? Evident că, anual, universitatea va primi resursele financiare defalcate din bugetul multianual, luând în considerare durata ciclului de studii: doi, trei, patru sau șase ani.
Nevoia de a nu mai depinde de fluctuația anuală a numărului de studenți
Prin urmare, pentru ca asigurarea calității să devină realitate, sistemul de finanțare trebuie gândit și aplicat pe cicluri universitare, fără a fi drastic corelat cu fluctuațiile numărului de studenți. Cadrul didactic universitar va trebui să se axeze pe calitatea activității de predare-învățare și evaluare sumativă, încât să aibă certitudinea că absolvenții au competențe în domeniu, că știu să lucreze în echipă, că știu să gândească aplicat, că au spirit inovativ în rezolvarea problemelor și că au capacitatea de a comunica rezultatele obținute și reflecțiile personale.
Indiferent de sistemul de finanțare ales, pentru că pot exista și altele, ținta prioritară trebuie să fie eliminarea dependenței finanțării cadrelor didactice de variația numărului de studenți pe parcursul anilor de studii, dar și a temerii că din cauza unei exigențe decente, cadrul didactic să nu poată primi salariul cuvenit. Nu se poate implementa o cultura reala a calității, daca sistemul de finanțare rămâne defectuos și opus calității!
2. Actualele reglementari în domeniul evaluării și acreditării instituționale, a structurilor, domeniilor și programelor de studii scot în evidență rolul agențiilor independente înscrise în EQAR în procesul de asigurare a calității prin accentul pus pe rezultatele învățării. Una din provocările imediate pentru universitățile românești este evaluarea externă a Instituțiilor organizatoare de studii doctorale, școlilor doctorale și a domeniilor de doctorat.
Este un proces complex, în parte, inedit la nivel european, care presupune un efort de implicare atât a universităților, cât și a agențiilor care fac aceste evaluări (având în vedere că există puține experiențe în acest sens, chiar la nivel european).
Plagiatele sunt responsabilitatea universităților
Odată obținută acreditarea structurilor și a domeniilor de doctorat, universitățile vor deveni mult mai responsabile, pentru că orice derapaj major poate constitui un argument pentru retragerea acreditării la nivelul structurilor și domeniilor de doctorat, dar și la nivel instituțional. Responsabilizarea universităților prin sarcini care sunt acum în competența unor structuri cu atribuții centraliste ale ministerului de profil, va însemna inclusiv atingerea autonomiei depline în acordarea titlurilor didactice, a abilitării și a titlurilor de doctor în științe.
Problema plagiatelor nu trebuie sa fie a ministerului, ci a universităților! Pentru aceasta, după susținerea publică a tezelor de doctorat și de abilitare, rezultatul comisiilor de evaluare trebuie validate de mecanisme interne ale universităților, care vor fi constituite în baza unor reglementări clare stabilite de minister (după modele existente în alte țări).
Dacă nu dăm posibilitatea universităților să-si testeze responsabilitatea, tot timpul vom avea nevoie de organisme centrale, care reprezintă, în realitate, elemente de blocaj și nu de funcționare a sistemelor proprii de asigurare a calității.
Având această responsabilitate, universitățile, în raport de misiunea declarată, își vor fixa propriile standarde și criterii. Astfel, nu vor mai exista criterii minimale identice pentru toate universitățile, indiferent de misiunea și reputația lor, ci dimpotrivă, se vor accentua diferențierile. Cele cu reputație națională si, eventual, internațională vor impune propriile criterii de promovare și de acces pentru candidați, cele regionale, axate pe educație sau educație și cercetare, alte criterii. Rezultatul va fi acela ca nu va mai fi nevoie de nicio ierarhizare rigida a acestora, întrucât percepția publică va face astfel de distincții.
3. Asigurarea calității se bazează, evident, și pe cercetarea științifică din universități, care va trebui să sprijine învățământul superior prin conținuturi noi ale manualelor și materialelor conexe, care să fie coezive și de o complexitate mereu crescândă, în funcție de domeniul și de anul de studiu. Universitățile a căror misiune va fi de cercetare și educație, în principal, vor fi axate pe studii de masterat și de doctorat. Acolo, studenții vor lucra în echipe de cercetare, alături de cercetători, în centre puternice, care vor contribui la rezolvarea problemelor din economia românească, oferind soluții și instrumente adecvate de implementare.
Fără încrederea statului în Școală nu vom evolua
Concluzia generală este că ministerul educației (prin direcțiile și consiliile sale consultative) nu mai trebuie să fie jandarmul învățământului superior!
După 31 de ani de evoluție postcomunistă, credem că a sosit momentul ca și universitățile românești să fie UNIVERSITĂȚI, ca statul să aibă încredere în sistemele lor de asigurarea calității și de autocontrol (care vor fi reglementate, cât mai rapid) și să le ajute să funcționeze. Evaluările externe efectuate de agenții înscrise în EQAR, cu instrumente de evaluare în continuă perfecționare, trebuie considerate ca probe ale colegialității în îmbunătățirea procesului de învățământ și de reflectare corectă a acestuia în rezultatele învățării. În schimbul finanțării publice, prin asumarea unor misiuni precise și a întregului sistem de reglementări proprii, definite explicit în Carta universitară, instituțiile de învățământ superior sunt responsabilizate juridic și social.
Opiniile exprimate în acest material reprezintă o sinteză a unor puncte de vedere exprimate public anterior, atât în materialele publicate, cât și în intervențiile directe în cadrul unor dezbateri, în consilii naționale sau în discuțiile avute cu factori responsabili din universități și structuri ale sistemului de învățământ.
Exprimarea lor în acest material nu reprezintă altceva decât declanșarea unor discuții pentru un pachet de reglementări privind învățământul superior, care să nu mai fie conceput și exprimat ca «forță a Centrului», ci ca parte a unui parteneriat universitate - minister.
Actualii studenți, nu generațiile trecute sunt imaginea facultăților
Într-un astfel de cadru, universitățile, dispunând de o autonomie reală, vor aplica cu rigoare prevederile stabilite în propria Cartă universitară, aprobată de minister, având ca țintă asigurarea calității absolvenților.
Nu va fi departe momentul când toate universitățile vor realiza că imaginea lor este reflectată de absolvenții actuali și nu de cei care au fost studenții lor cu zeci de decenii în urmă.
În final, mesajul meu este acela de a păstra un echilibru între activitatea didactică și de cercetare, iar ambele activități să fie subordonate asigurării reale a calității în învățământul superior. Sunt pentru performanță în cercetarea universitară, dar aceasta să fie masurată diferențiat, în raport de misiunea universității, de efectele generate asupra asigurării calității învățământului și asupra dezvoltării unei țări, precum România, care plătește scump idei importate și oferă gratis idei obținute prin cheltuirea banului public.
