
Îi este mai greu să scrie astea două rânduri despre el decât să deseneze o carte.

Consumul de substanțe, abandonul școlar, anturajul nepotrivit, acte de violență extremă. Toate animă gândurile negre ale părinților de băieți care ajung să se întrebe „ce trebuie să fac ca băiatul meu să nu ajungă să fie agresorul?”.
O publicație locală mi-a propus să scriu, pentru suplimentul cultural al lunii septembrie, un text despre prima mea zi de școală, pe care să-l însoțesc cu o fotografie sugestivă din perioada în care eram elevă. Am acceptat fără să stau pe gânduri, spunându-mi că nu poate fi greu (și mi-am amintit de compunerile cu acest titlu pe care obișnuiam să le primim, sistematic, în clasele I-VIII).
În clasa a V-a, Ioana Pârvulescu învăța după-amiaza și întoarcerea acasă pe întuneric „avea mult farmec romantic”. Diminețile vorbea cu prietenele la telefonul fix, fără știrea părinților. Gânduri și preocupări poate nu cu mult diferite de cele ale elevilor de azi care ajung să-i citească textul „Prietenul meu” când trec la gimnaziu. În interviul pentru Școala 9, Ioana Pârvulescu a povestit despre operele din manuale care au traumatizat generația ei, a teleportat un copil din epoca jocurilor pe calculator în secolul al XIX-lea și și-a spus opinia despre „mașina de citit gândurile” – Facebook.