
Îi este mai greu să scrie astea două rânduri despre el decât să deseneze o carte.

Despre obsesia noastră pentru ratare vorbesc cei doi Profesori de Școala 9 în această săptămână. Monica Halaszi și Horia Corcheș au analizat discursul mass-media în timpul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, centrat obsesiv pe ce nu au reușit să facă atleții români, nu pe ce înseamnă să fie acolo, printre cei mai buni sportivi ai lumii. Aceeași atitudine au întâlnit-o adesea și la școală, cu directori care urmărind de pe margine, găseau inutile participările la concursuri fără un loc pe podium și erau orbi la efortul participării.
„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”. Am dat peste citatul ăsta în „Sunday Times”. Matematica relației mele cu tata e nedreaptă: am fost cinci ani cu el și de trei ori mai mulți fără. Cinci ani din care încerc să pun cap la cap piese de puzzle decolorate sau șterse, alteori vii, mereu din povestirile altora, ca să aflu cine a fost tata. Psihologii vorbesc despre importanța doliului a cărui delimitare în timp e diferită pentru fiecare și căutându-l pe el, înțeleg că această explorare e despre a afla mai mult cine sunt eu. Așadar, dragă tată, sunt eu, Catinca…
Mircea Iliescu este doctor în genetică umană și evoluție la Universitatea Cambridge din Marea Britanie și predă și la Institutul de educație continuă al aceleiași instituții. Acolo vin oameni de toate vârstele, cu sau fără facultate, să învețe despre lucrurile care îi pasionează. Românul lucrează la un proiect similar pentru educația adulților din România. „Omul cât trăiește învață” spun românii. Mircea crede că e bine să o facă și într-un cadru profesionist. Un studiu Eurostat arată că doar 7% dintre adulții din România au participat la un training sau o formă de educație, cel mai mic procent din UE.