Cine nu știe celebra și amuzanta, dar și trista poveste a omului leneș portretizat de Ion Creangă? Omul care era atât de leneș încât, atunci când o femeie bogată și miloasă vrea să-l scape de spânzurătoarea spre care-l duceau sătenii, refuză posmagii oferiți de aceasta, pentru că i se pare prea greu să și-i înmoaie singur. Cu adevărat, nu știm o parabolă mai elocventă pentru a ilustra ultima limită a lenei. Sau a delăsării. Grozavă povară!
Trăim vremuri critice, în care e necesar să (re)învățăm o multitudine de lucruri: să ne raportăm la resursele naturale într-un mod mai sustenabil, să ne reconciliem relația cu mediul înconjurător, să le înlesnim generațiilor tinere o conexiune mai profundă cu natura și să le sădim respectul pentru toate formele de viață existente.
Să contest sau să nu contest. Aceasta era întrebarea cu care deschideam articolul de acum două săptămâni și pe care îl încheiam cu promisiunea de a vorbi în următorul editorial despre centrele de contestații și despre diferențele de notare care, spuneam noi, nu sunt ce par a fi.