Să fii profesor la țară sau în urbanul mic e cu totul altă poveste decât a fi profesor în școlile bune de la oraș. Avea să vadă cu ochii ei asta, acum șapte ani, profesoara de română Ivona Munteanu, când a ajuns la Budești, Călărași. Primul ei an la catedră. Spune că dacă n-ar fi fost rețelele de profesori ale unor ONG-uri, probabil ar fi renunțat. Am discutat la REZOLVAT despre „singurătatea profesorilor” și burnout-ul din educație, dar și despre posibile soluții.
În ultimul an, pe fondul pandemiei, criticile îndreptate asupra profesorilor s-au înmulțit: fie că au venit din partea elevilor, părinților sau din partea colegilor de cancelarie. Afirmația profesoarei Cristina Tunegaru că 40% dintre profesori ar fi analfabeți funcțional i-a încurajat pe unii dintre membrii societății civile să reitereze și ei nemulțumirile lor. Am vorbit cu Cornelia Popa - Stavri, secretar general al celei mai mari federații de sindicate din învățământ, pentru a înțelege mai bine prin ce trec profesorii, cum se poziționează față de aceste critici și cât de eficientă este de fapt evaluarea cadrelor didactice astăzi.
Din om de resurse umane a ajuns să lucreze cu oameni pentru care fiecare resursă este drămuită. Raluca Băilă a plecat în ianuarie în aventura vieții ei, în Arusha, Tanzania. Nu pentru plajele infinite de cristal și nici pentru safari. Raluca a lăsat Galațiul pentru a face voluntariat într-o școală săracă, de la peste 5 mii de kilometri distanță. Cu experiență zero la catedră și fără vreun manual sau programă școlară, românca a trebuit să învețe repede cum să-i țină ocupați pe cei 30 de copii din clasa ei. Nu au decât câteva caiete și carioci și se bucură că primesc o jumătate de cană de cereale cu lapte pe zi. Reușesc să se bucure de copilărie în ciuda sărăciei, fiindcă oricum asta e realitatea generală: în Tanzania, 68% din populație trăiește cu 1,25 dolari pe zi, adică în jur de 5 lei.