Animalele Ucrainei

Textul „Animalele Ucrainei” este disponibil și în engleză și ucraineană.

• Fragmentul video din deschidere e extras din filmul de animație „On the road”, produs de zece adolescenți în cadrul Summer School, organizat de The Animation Incubator: Ana Gheorghiu, Andra Iancu (Nak), Chris R. (cr1zak), Diana Vasile, Elitsa P (Kerana), Kali, Martin Nikolov (Starxdraws), Mia „Renai” Pendeva, Soko și Sophia Anova. Poți citi într-un reportaj pe Școala9 despre procesul creativ prin care au trecut adolescenții pentru a transforma acest text jurnalistic într-un film de animație care va fi distribuit internațional. Prima proiecție are loc astăzi, 4 octombrie, la Fresh Frames din festivalul Animest (ora 16:30, Cinema Muzeul Țăranului Român).

O organizație din România care a intervenit la graniță încă din primele zile ale conflictului, o jurnalistă care a traversat frontiera pentru a adopta o pisică și un reporter care își împarte apartamentul din Kiev cu animale salvate din zonele de conflict vin cu trei perspective asupra aceleiași realități: războiul nu îi afectează doar pe oameni. Ce se întâmplă cu animalele care supraviețuiesc bombardamentelor, lipsei de hrană și haosului cu care vine războiul? 

Kendra și Bimka sunt doi câini pentru care „acasă” a însemnat Odesa, Ucraina, până la izbucnirea războiului ruso-ucrainean. Stau în același țarc de la adăpostul din Cernavodă, iar firele albe din jurul botului și al ochilor îți spun fără cuvinte că sunt bătrâni.

Foto: Kendra și Bimka în adăpostul „Urme de Bucurie” din Cernavodă.

Mi-i prezintă Chiara Rigamonti, o voluntară din Italia a Save the Dogs, organizație pentru protecția animalelor cu sediul în Cernavodă. Zona destinată câinilor este împrejmuită cu gard metalic, cu margini betonate și pietriș în centru. Pe aleile lungi dintre țarcuri se latră la unison.

Foto: Chiara Rigamonti, voluntară din Italia; aleile adăpostului.

Amândoi sunt neadoptabili acum, pentru că oricât de mult au lucrat cu ei, „nu vor să interacționeze cu oameni”. Au ajuns la Cernavodă din „Loving Hearts Shelter”, un adăpost din Odesa care a fost avariat de un atac rusesc la începutul conflictului. După atac, pentru că o bună parte a clădirii fusese afectată, adăpostul nu mai putea avea grijă de toți cei 180 de câini, așa că le-au cerut celor de la Save the Dogs să accepte 30 de câini. Și au acceptat. 

„Challenge-ul a fost pe partea de comportament. Aceste animale veneau și dintr-un context unde era război, dar și de la adăposturi fără pregătire profesională pentru a gestiona animale traumatizate”, spune Sara Turetta, fondatoarea și președinta organizației. 

Foto: Sara Turetta │ Save The Dogs.

A fost cea mai mare operațiune de salvare pe care Save the Dogs a făcut-o vreodată: cei 30 de câini au mers până la graniță cu un camion închiriat, au trecut de vamă și au ajuns după miezul nopții la adăpost cu patru camionete. Odată ajunși, câinii au trecut prin examene medicale și comportamentale, vaccinări și teste pentru boli. Majoritatea au fost adoptați și au ajuns în Suedia. 

Au ales să primească doar 30 de câini pentru ca mai apoi să-și poată concentra resursele pe prevenție, adică pe sterilizări în Ucraina. „Este cel mai valoros lucru, pentru că 5.300 de sterilizări înseamnă sute de mii de pui care nu se vor naște”, explică Sara. 

A venit în România în august 2001 și a simțit după prima vizită în țara noastră că nu se mai poate întoarce la viața ei normală de până atunci. „Devenise o obsesie să fac ceva pentru animalele din țara asta”, povestește ea. 

În 2002 a fondat adăpostul. „Aia a fost o decizie 100% emoțională. A fost o nebunie și putea să fie un eșec, dar uite că n-a fost așa.” 

Începuturi

În februarie 2022, Rusia ataca Ucraina. În prima lună de conflict, aproape 3,7 milioane de ucraineni își părăseau țara, în timp ce organizația făcea primele demersuri de sprijin pentru animalele abandonate sau înfometate. 

Războiul avea să aducă cu el 56.000 de morți dintre civili, 3,7 milioane de persoane strămutate în Ucraina și 5,9 milioane de refugiați în alte țări. 

Alături de oameni, în conflictul ruso-ucrainean, au suferit și animalele. Peste 6 milioane de animale de fermă au murit în Ucraina de la începutul invaziei și mai bine de 80 de specii riscă să dispară complet, căci habitatele lor sunt afectate. 

Multe animale de companie au ajuns la mii de kilometri distanță de război, în urma unor adopții facilitate de adăposturi. 

Altele s-au adaptat la condițiile războiului. Câinii aflați pe linia frontului, de pildă, au început să semene mai mult cu speciile canine sălbatice, precum lupii sau coioții, potrivit unei cercetări. 

La acel moment, directorul de țară al Save the Dogs, Gregg Tully, abia intrase în organizație, iar în prima lui zi de muncă, organizația a decis că vor da prioritate animalelor victime ale crizei din Ucraina. 

Adăpostul din Cernavodă e la doar două ore și jumătate distanță cu mașina față de punctul de trecere a frontierei de la Isaccea. Acolo, o echipă de 42 de voluntari a fost prezentă zilnic, din 3 martie până pe 30 iunie 2022. 

Foto: extras din filmul de animație „On the road”, produs de zece adolescenți în cadrul Summer School, organizat de The Animation Incubator.

Cu părul scurt, ochelari și o cămașă în carouri, Adriana se urcă în dubița organizației și pornim spre adăpostul aflat la vreo 5 kilometri distanță. 

Mai avem numai 2-3 minute până la adăpost, iar dubița încetinește. Pe partea dreaptă, într-o pajiște de 5.000 de metri pătrați, cinci cai și un ponei au o casă temporară. Erau muribunzi când au fost salvați din Ilfov și aduși aici, într-un spațiu tranzitoriu înainte să fie reintegrați. Asta e doar o mică parte din eforturile organizației despre care aveam să aflu pe tot parcursul zilei. 

„Empowering them as they are”

Clinica veterinară e o clădire pe un etaj, cu o suprafață de vreo 800 de metri pătrați, construită în 2017 la standarde internaționale. Are cinci aripi principale, o sală de operații, o sală preoperatorie, două săli de tratament, o farmacie, o cameră pentru raze X, birouri și recepție. 

Adriana mă duce prin toate cele cinci aripi ale adăpostului, unele cu ieșire spre curtea exterioară în mici grădinițe, altele spații de carantinare pentru animalele recent aduse la adăpost.

Foto: Pisică într-o aripă exterioară a adăpostului.

„Indiferent cât de frumos e la noi și cât de înalte sunt standardele, tot un adăpost e”, spune Adriana. 

Foto: Adriana Susmă │ Save The Dogs.

Pentru unele animale care ajung aici, adăpostul e ultima casă, de asta întreaga echipă încearcă să le privească „ca pe un întreg”, adică să se ocupe de starea lor de bine, dar și de partea comportamentală. „Empowering them as they are” e strategia principală. 

Animalele ajung aici fie prin abandon, fie raportate de cetățeni sau de Poliția Animalelor. În total, cei 36 de angajați au grijă de aproximativ 300 de animale: 50 de măgari, 25 de cai și un ponei, restul sunt câini și pisici. 

Foto: Un măgar și un cal la „Urme de Bucurie”.

Punct de asistență la Isaccea

Sara Turetta a aterizat din Italia la 3-4 zile de la debutul conflictului. Din primele zile își amintește că ajungeau „tot felul de știri”, însă „nu era clar” dacă e sau nu nevoie de ei la graniță. 

„Pe 3 martie am zis «hai să mergem la Isaccea să vedem ce se întâmplă și luăm o decizie, dacă are sens sau nu să creăm un punct acolo»”, își amintește acum Sara, la mai bine de patru ani de la începutul războiului. 

Chiar dacă puțini oameni treceau granița cu animale de companie, era, totuși „un număr semnificativ”, spune ea, așa că pe 6 martie au înființat aici un punct de asistență. Inițial, „punctul de asistență” a fost o măsuță sub cerul liber, uneori la minus zece grade. 

„Era extraordinar de frig”, povestește Sara, „numai la câteva săptămâni ne-au dat un cort de plastic transparent”. 

Nu doar temperaturile erau reci, ci și oamenii de aici. Cei de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU), de pildă, priveau eforturile organizației „cu scepticism”: „ce caută ăștia aici, că n-au ce căuta aici, au venit să facă circ, să facă teatru, să filmeze pentru social media”. Scepticismul, însă, s-a transformat ușor, ușor în apreciere, iar toate delegațiile oficiale erau aduse de șeful de la ISU Tulcea și pe la cortul „Save the Dogs”. 

„Toate delegațiile oficiale de la Comisia Europeană, de la ambasade, de la Principesa Margareta, el o ducea la noi și le spunea «asta este o asociație care a făcut o treabă minunată, inițial am crezut că nu are sens să fie ei aici. Regret, am greșit, chiar au fost o prezență de valoare». Pentru mine a fost o revelație ca un reprezentant al autorităților să fie capabil să spună «am greșit».”

În 2022, peste 1.000 de animale de companie ale refugiaților ucraineni care treceau pe punctul de trecere Isaccea au primit sprijin de la Save the Dogs, potrivit raportului de activitate. În plus, Save the Dogs a donat peste 650 de tone de hrană pentru animale și sute de cuști, căsuțe și coliere antiparazitare. 

Foto: extras din filmul de animație „On the road”, produs de zece adolescenți în cadrul Summer School, organizat de The Animation Incubator.

Tot la graniță, Sara Turetta a observat-o pe Adriana Susmă în timp ce conducea o echipă de voluntari și a decis că ar fi nevoie de ea în organizație. Așa că a angajat-o.

Organizația a cheltuit pentru animalele din Ucraina aproape 40% din bugetul total pe 2022, adică peste 730.000 de euro. 

În 2023, organizația a avut ca obiective să asigure hrană și sterilizări pentru animalele din zona de conflict. La ele au ajuns peste 600 de tone de mâncare, iar în orașele Odesa, Mykolaiv și Izmail, în parteneriat cu cinci clinici veterinare, au fost făcute peste 3.400 de sterilizări. În 2023, cheltuielile pentru Ucraina au trecut de 780.000 de euro. 

În toamna lui 2024, din lipsa finanțărilor internaționale, proiectul Ucraina a fost închis oficial de organizație și de-a lungul întregului an au mai cheltuit cam 30.000 de euro, în total.  

În cei doi ani și jumătate de intervenție, organizația a primit donații din Statele Unite, în principal, dar și de la organizații sau donatori din Europa.

Cei mai mulți bani vin din Italia, însă președinta organizației spune că și-ar dori ca în următorii ani adăpostul să fie susținut mai mult de români „că ăsta este în beneficiul comunităților din România, nu din Italia”. 

Față în față cu propriile limite

Când știi că războiul a ajuns la graniță, ești pus față în față cu propriile limite. Din experiența celor doi ani și jumătate de intervenție, Sara spune că a învățat că fiecare ajutor trebuie să fie pe măsura posibilităților reale, „altfel riscul este să distrugi tot ceea ce ai creat până atunci pe ceva emoțional”. 

Provocarea cea mai mare este faptul că în acele momente tu trebuie să-ți accepți limitele. Că tu ai vrea să faci mai mult, ai vrea să ajuți mai mult, dar n-ai cum. Nimic n-a fost mai greu de gestionat pentru mine decât ideea războiului de după colț. Emoțiile riscă să-ți ia luciditatea și e foarte periculos.

Își amintește și acum de mașinile de la graniță pe care scria „COPII”, semnalul disperat să nu fie atacate, dar și de o mamă și o fiică care veneau din Herson, după un bombardament. Aveau două cățelușe mici, iar femeia mai în vârstă era întinsă pe bancheta din spate a mașinii pentru că avea o fractură. Fiica ei condusese sute de kilometri până să ajungă aici. 

„Le-am dus la Tulcea la spital, acolo a fost internată și noi am ținut cățeii până și-au rezolvat problemele. Nu puteau să intre în spital cu ei. Sunt lucruri care poate par mici, dar de fapt tu în acele momente ușurezi enorm o situație super dramatică prin care trec oamenii”, povestește Sara.

Video: extras din filmul de animație „On the road”, produs de zece adolescenți în cadrul Summer School, organizat de The Animation Incubator.

Xiușa

Ioana Pelehatăi, jurnalistă și editoare-coordonatoare la Scena9, a adoptat două pisici din Ucraina prin Oksana Priseajniuc, o doamnă de vreo 50 de ani din Odesa, „pisicară cu state vechi”. 

La începutul războiului, Oksana avea în grijă cam 30 de animale. Costurile erau mari, așa că a intrat în contact cu Asociația Riga & Berlin pentru a trimite către România un transport de zece pisici. Toate fuseseră ale unor bătrâni de pe strada „Ilf și Petrov” de la periferia Odesei. 

Știm asta pentru că Xiușa, una dintre cele zece pisici, a ajuns la Ioana, care s-a străduit să pună cap la cap viața de dinainte de adopție. „Când am început să aflu chestii despre ea, simțeam că fac un pic de forensics. Că încerc să pun cap la cap din niște informații disparate viața unei ființe vii.”

Foto: Xiușa, din arhiva Ioanei Pelehatăi.

Avea 12 ani de viață, blană albă și pufoasă și niciun dinte când a adoptat-o. „Extrem de bună, de echilibrată și de inteligentă”, o descrie Ioana și o numește „pisica vieții ei”. Xiușa a murit în martie anul trecut, la 14 ani și 7 luni, după al doilea cancer care nu mai era operabil.

Înainte de asta a trecut printr-o operație de fibrosarcom axilar, probleme cardiace și diabet. 

Snijka

În decembrie anul trecut, Oksana i-a trimis o poză Ioanei cu o pisică „aproape identică cu Xiușa”. A întrebat-o dacă o vrea. De data aceasta însă, nu mai exista nicio organizație care să poată transporta animalul în România. Așa că Ioana a decis să plece să o ia direct din Ucraina.

Petru Gabor, care are asociația Voluntar Fără Frontiere și care face transporturi în Ucraina aproape săptămânal, „era singurul om dispus” să meargă cu Ioana să ia pisica. Drumul spre Snijka, cum avea să o numească mai târziu, a durat aproape 20 de ore și a însemnat traversarea frontierei de șase ori. 

Au plecat din București la șase dimineața, în februarie anul acesta, au trecut granița cu bacul spre Orlivka, au mai mers 50 de minute și au ajuns în Izmail, de unde au preluat pisica.

Au urcat înapoi pe bac și la întoarcere autoritățile române le-au spus că nu pot intra în țară cu animalul prin acel punct de frontieră pentru că nu aveau veterinar. Au urmat cinci ore de negocieri la graniță, fără succes, așa că au avut nevoie de o alternativă. 

Au trecut înapoi granița spre Ucraina prin punctul de trecere de la Orlivka, zonă frecvent atacată cu drone rusești.

„Aveam protocol ce fac dacă dau cu drone, că ai câteva zeci de secunde să fugi din mașină. Din fericire n-a fost cazul”, povestește Ioana.

Au trecut cu pisica prin Republica Moldova. Era deja noapte, minus 12 grade. Au ajuns în București la două dimineața. Acasă, pisica a ieșit din transportor, a făcut câțiva pași și apoi a mușcat-o pe Ioana. „Cam așa este relația noastră de atunci”, spune ea, râzând. Au numit-o Snijka — „bulgăre de zăpadă”. Are undeva între 7 și 9 ani și e „mult mai energică decât te-ai aștepta pentru o pisică middle aged”.

Foto: Snijka, din arhiva Ioanei Pelehatăi. 

Statutul non-UE al Ucrainei a făcut lucrurile complicate, explică Ioana. 

„Nu pot să mă uit la imagini cu animale în zonă de conflict, nici din Gaza, nici din Sudan, nici din Iran, nici din Ucraina. Nu pot, pur și simplu”, spune Ioana. „E o stare latentă și sinistră de deznădejde”, dar insistă că nu este despre propria ei tristețe, ci „despre nedreptatea războaielor și genocidelor împotriva oamenilor și animalelor deopotrivă”.

Sunetul războiului e sunetul Shahedului 

Alex Craiu este jurnalist și de aproape trei ani e pe teren, în Kiev. De la fața locului, uneori sub sunet de dronă Shahed, transmite informații pentru Veridica, Kanal D, Euronews, Digi24 și săptămânal la TVR Info, în emisiunea Frontul. De pe teren postează și pe contul de Instagram @nuvreiaici. Ultima dată a fost în România în februarie. 

În demersul lui jurnalistic, uneori când e pe teren, alteori când e un simplu om pe străzile acum periculoase ale Ucrainei, Alex salvează animalele pe care le întâlnește. Avem interviul a doua zi după un atac masiv al Rusiei. În noaptea precedentă, 1 spre 2 iunie, doar în Kiev au murit șase oameni.

Primul lui contact cu Ucraina a fost în septembrie 2022. Înaintea războiului, spune el, avea „o fascinație pentru spațiul fost sovietic”, dar doar la nivelul mecanismelor politice care au dus la scrierea „unei istorii interesante” aici. 

Între prima lui vizită în Ucraina și decizia de a se muta aici a trecut fix un an. De atunci a vizitat toate regiunile Ucrainei, pe ultima, Herson, bifând-o în aprilie anul acesta. „Abia aștept să plec din Ucraina”, îmi spune Alex la începutul întâlnirii pe Google Meet. Adaugă, însă, că acest capitol din viața lui va dura „până când se va clarifica ceva în legătură cu războiul și, eventual, până la finalitatea lui”.

Foto: Alex Craiu pe teren în Ucraina.

Pentru el, sunetul războiului este „sunetul inconfundabil al Shahedului” (un model ieftin de dronă care nu are nevoie de pilot și e folosită de Rusia în război, n.r.). 

„E cumva straniu să te gândești că exploziile pe care le vezi în depărtare, e fix momentul în care oamenii mor”, spune Alex. „Dacă nu pot să salvez oameni, măcar să salvez animalele.”

Foto: extras din filmul de animație „On the road”, produs de zece adolescenți în cadrul Summer School, organizat de The Animation Incubator.

Câți kilometri sunt până la front?

Alex spune că a ales să aibă constant misiunea asta de a ajuta animalele pe care le întâlnește pe teren, pe de o parte pentru că, în cazul animalelor, există bystander effect (oamenii presupun că alți oameni vor ajuta și devin ignoranți la o problemă socială, n.r.), și, pe de altă parte, pentru că animalele nu știu să se ascundă în locuri în care să fie în siguranță.

„Dacă sunt acoperite de un carton, animalele se simt în siguranță. În fața unei rachete sau unei drone este exact nimic. Și de-asta sunt într-o categorie extrem de vulnerabilă”, explică Alex. 

Acum, în Ucraina, animalele domestice sunt „abandonate din necesitate”, spune Alex, „fizic nu poți să iei toate animalele cu tine când se fac evacuări”. 

Foto: extras din filmul de animație „On the road”, produs de zece adolescenți în cadrul Summer School, organizat de The Animation Incubator.

A identificat trei mari categorii de orașe și localități în funcție de situația animalelor din zonă: 

• La peste 50 de kilometri de linia frontului - ca în restul Europei, vedem animale pe străzi, care sunt victimele bombardamentelor uneori;
• Între 50 și 10 km de linia frontului Near Front Line Territory - „animale speriate, animale care fug, animale care bântuie pe străzi în căutarea resurselor care sunt considerabil mai puține”;
• Sub 10 km - „animalele sunt lăsate de izbeliște și este doar o chestiune de supraviețuire. Calcă pe mine antipersoană, mor pur și simplu din cauza bolilor, mor din cauza lipsei resurselor sau din cauza bombardamentelor”. 

Pavlo, Avdiivka, Kutuzivka și Dobby

Atunci când vede un animal, încearcă fie să-l prindă și să-l salveze dacă e necesar, fie să-l hrănească. 

„Am patru pisici în momentul de față”, spune Alex. Pe Pavlo l-a salvat din Kiev, „nu puteam să-i pun numele Kiev”. Dar două dintre pisici, Avdiivka și Kutuzivka, au fost botezate după locul de unde vin.

Foto: Alex și una dintre pisicile pe care le-a adoptat, din arhivă personală.

Kutuzivka este un sat din raionul Harkov, în estul Ucrainei. Satul a fost atacat de armata rusească în aprilie 2022 și chiar și în prezent e atacat de drone. Pisica care poartă numele satului „are un traumatism, cineva a lovit-o în zona toracelui și are și o fractură de coastă. A avut și foarte multe boli, acum s-a stabilizat”. Când a găsit-o Alex, în satul atacat de drone, era gestantă. 

Apoi i-a murit pisoiul, așa că Alex a căutat un pui de pisică orfan pe care să-l adopte și să o ajute după pierdere. A luat-o pe Dobby, un pui de pisică sphynx, numită după personajul din Harry Potter. 

Avdiivka, în schimb, nu a fost salvată direct de Alex, ci de armata ucraineană. „În momentul în care ucrainenii au plecat în grabă de acolo (din Avdiivka, n.r.), pentru că erau asaltați de armata rusă, au luat și acest puiuț. Pisica a ajuns ulterior într-un adăpost, de unde Alex a adoptat-o.

Când explodează rachete și se simte vibrația în clădirea din Kiev în care locuiește Alex, pisicile „stau pe geam, se uită relaxate, nu se ascund, nu se sperie”. 

Atunci când sunt bombardamente, animalele reacționează cu curiozitate.

Născute pe timp de război

Alex spune că e o normalitate „aproape generațională” și își explică adaptarea lor gândindu-se că suntem deja la a patra generație de animale care s-au născut pe timpul războiului din Ucraina. 

Simte că toate cele patru pisici pe care le îngrijește în casa lui temporară din Kiev își arată recunoștința că au fost salvate. „Și ăsta e unul dintre lucrurile care mă bucură, pe lângă faptul că e mai puțin goală casa mea.”

Clinici veterinare, adăposturi și adopții

Când vine vorba de costurile veterinare, Alex a observat că procedurile și consultațiile în Ucraina sunt „cu 25% mai ieftine față de România”. 

În orașele mari, în ciuda războiului, clinicile veterinare nu s-au închis. Însă acum, din cauza restricțiilor de circulație pe timp de noapte, sunt deschise doar ziua. 

În Ucraina, adăposturile au făcut programe prin care oamenii din străinătate să adopte animale de aici. 

Costurile, crede Alex, sunt mari, „400-500-600 de euro în funcție de locație”, jumătate din sumă ducându-se „pe documentele necesare pentru a putea scoate legal animalul din țară” și cealaltă jumătate pe transport.