Atenție! Școlile din următoarele descrieri sunt fictive. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare (sau nu…). Vă dorim vizionare plăcută!
De fiecare dată când privești spre Școala „Apusului”, pare că se derulează același film alb-negru. Poate pentru că așa și este – un tablou în care toți elevii sunt îmbrăcați la cămașă albă și pantaloni negri, încât nu îi poți distinge unii de ceilalți. Nicio voce nu se aude mai tare decât alta, pentru că fiecare grup are mereu aceleași subiecte de conversație. Nu se vorbește despre admiterea la altă facultate în afară de Medicină, Drept și Arhitectură, însă nu îi putem condamna pe copii – doar au ascultat o viață întreagă cum aceste trei opțiuni sunt „singurele din care se câștigă bani”. Când sună clopoțelul, cu același zgomot gol, repetitiv și trist, elevii se grăbesc spre ore pentru că „așa trebuie”, fără a îndrăzni să spere că azi vor învăța ceva nou.
Pe cealaltă parte a străzii, trecătorii se opresc uimiți la vederea petei de culoare din peisajul gri al dimineții. La Școala „Răsăritului”, care se află chiar vizavi de Școala „Apusului”, elevii râd și vorbesc cu pasiune despre tot felul de meserii: de la jurnalism, la avocatură, la actorie și chiar medicină. Poartă haine colorate, vii, confortabile, care le scot în evidență pasiunile și identitatea personală. Când se aude sunetul vesel al clopoțelului, elevii se îndreaptă cu entuziasm spre amfiteatru, unde vor învăța despre diverse oportunități de a studia în străinătate, urmând ca imediat după ora de biologie să participe la opționalul de scriere creativă.
Diferența dintre cele două școli este una izbitoare, dar care poate fi rezumată printr-un singur cuvânt: diversitatea. Auzim reprezentanți ai instituțiilor de învățământ cum vorbesc despre incluziune, acceptare, toleranță și egalitate. Însă atunci când cade cortina, chiar se ocupă cineva de respectarea acestor termeni? Sau a rămas un simplu discurs „la modă”, menit să mimeze aplicarea motto-ului european: „Unitate în diversitate”? Adevărul este că într-o țară încă bântuită de umbrele unui sistem de învățământ comunist, este destul de greu să vorbim despre opționale care să iasă din tipar sau despre ateliere și evenimente creative, inovatoare, menite să schimbe mentalități învechite de zeci de ani. Deși nu am observat din partea conducerii țării nici măcar o încercare de a alinia școala românească la valorile europene, ce pot face, pe cont propriu, instituțiile de învățământ pentru a compensa lipsa de interes?
Uniforma - prestigiu sau constrângere?
Să începem cu uniforma. În luna august am participat la un curs al Fundației „Calea Victoriei” despre vestimentația adolescenților. Am intrat emoționată într-o sală mică, unde unsprezece copii (numai doi erau băieți) așteptau relaxați să înceapă prezentarea. Când ceasurile au bătut ora 16, lectora Valentina Bălașa Ario, stilistă vestimentară, i-a rugat pe copii să ridice mâna dacă susțin uniformele școlare. Numai trei persoane au fost pentru, ceilalți opt s-au opus ferm.
A urmat un schimb de replici între reprezentanții celor două părți, ambele tabere aducând argumente puternice. Cei aflați împotriva uniformelor au invocat motive precum croiala, comoditatea și „măsura universală”, care nu avantajează toți elevii. Totodată, o fetiță și-a împărtășit experiența personală, spunând că elevii din școala ei au fost „notați cu puncte în minus la purtare dacă nu s-au supus regulilor stricte” în ceea ce privește vestimentația. În schimb, echipa celor care susțin uniformele școlare au vorbit despre reducerea presiunii sociale de „a fi la modă”, prestigiul adus școlii, dar și despre faptul că „nu mai primești bully pe baza hainelor dacă toată lumea e îmbrăcată la fel”.
Valentina Bălașa Ario i-a ascultat pe toți, iar la final a sumarizat discuția: uniforma poate reprezenta „un numitor comun al decenței”, iar astfel să nu mai existe interpretări în ceea ce privește regulamentul școlar. Totuși, mai benefică ar fi „implementarea unei palete cromatice”, în locul obligației de a purta un singur tip de îmbrăcăminte care să nu permită elevilor să își exprime gusturile și pasiunile care îi aduc împreună.
În tot acest timp, eu am ascultat cuminte toate cele „trei voci”, iar după încheierea dezbaterii am fost invitată să asist și la restul cursului. Pe tot parcursul prezentării, copiii cu vârste între 12 și 14 ani, s-au arătat foarte interesați de aspectele profesioniste ale modei, ce culori, materiale și modele de imprimeu merg sau nu merg bine împreună, dar și care sunt tipurile de haine care avantajează fiecărui corp. La finalul zilei, lectora i-a îmbrățișat cu căldură pe copii și le-a urat succes în parcursul lor vestimentar.
Opționale care „aprofundează”, nu diversifică
Întorcându-ne la oile noastre, nu e doar despre cum ne îmbrăcăm noi la școală, ci și cum îmbrăcăm educația noastră. Mă refer la diversitatea activităților extracurriculare. Doar pentru că programa școlară nu contribuie suficient în ceea ce privește informația utilă pe care o primim, nu înseamnă că procesul de învățare trebuie să ia sfârșit după ce sună clopoțelul. Cu cât există mai multe activități din domenii variate, cu atât deschiderea elevilor către tot felul de meserii este mai mare. Nu spune nimeni că onorabilele profesii de doctor, avocat și arhitect nu ar mai trebui urmate, însă în prezent există mult mai multe posibilități de carieră, comparativ cu anii 2000, spre exemplu. Piața se diversifică, anumite domenii devin supraîncărcate de personal, iar înclinația spre un anumit sector de activitate poate valora mai mult decât a urma o facultate doar pentru că „ai auzit” că îți va aduce bani. La finalul zilei, nu îți garantează nimeni un trai decent, dacă nu lucrezi cu spor, și nici împlinire sufletească dacă nu îți place ceea ce faci.
Același principiu se aplică și în ceea ce privește cursurile opționale pe care le alege fiecare clasă. În loc să ne mulțumim cu tradiționalul „materie + aprofundare”, ar trebui investit timp real în planificarea unor ore care să iasă din tipar (doar este singurul moment în care o școală are libertatea de a alege ce să predea elevilor, nu?).
Materii precum educația juridică, financiară și sexuală, scrierea creativă sau filosofia unei personalități pot juca un rol crucial atât în cultura viitorilor adulți, cât și în alegerea unei meserii. Mai mult, am observat că, de cele mai multe ori, opționalele de la liceu reflectă profilul elevului (uman, real, economic, etc.). Însă această limitare – în ceea ce privește opțiunile de studiu – nu încurajează, mai degrabă, reducerea unui individ la o singură trăsătură? De ce să asumăm că un elev de la mate-info nu poate fi pasionat de lectură sau că un elev de la filologie nu va fi curios de domeniul roboticii? Încadrarea forțată a elevilor într-un singur tipar înseamnă, la finalul zilei, modelarea unei gândirii unilaterale, care nu este capabilă să abordeze o problemă din mai multe perspective și care, atunci când este scoasă din zona de confort, se blochează ori renunță înainte ca măcar să încerce.
Implicarea profesorilor dincolo de programa școlară
Am început de la termeni precum „incluziune” și „acceptare” și merg către „unitate”. Motto-ul oficial al Uniunii Europene, „Unitate în diversitate”, se referă la felul în care toate culturile, limbile, etniile și religiile pot coexista în armonie, căci existența uneia nu o invalidează pe cealaltă. Fiecare țară are propria istorie, așa cum fiecare om are propriile trăsături pe care nu le poate schimba: culoarea pielii, orientarea sexuală, o dizabilitate și așa mai departe. Ceea ce ne determină să facem diferența dintre o simplă clădire și o școală sunt elevii, dar și profesorii. În momentul în care un dascăl nu numai că ignoră comentariile rasiste, misogine, homofobe sau xenofobe, dar mai mult, el este acela care le rostește – atunci deja nu mai vorbim de „o simplă părere”, ci de un abuz. Ne mirăm de ce există fenomenul de bullying, însă uităm să ne amintim că nimeni nu oferă copiilor o educație, prin acțiuni concrete, în ceea ce înseamnă egalitate, acceptare și incluziune.
La Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București se organizează încă din 2007 faimoasa „Paradă de 9 mai” (Ziua Europei). La începutul anului școlar, fiecărei clase îi este atribuită (prin tragere la sorți) o țară de pe teritoriul continentului european, urmând ca pe data de 9 mai să fie expuse particularitățile statului respectiv prin dansuri, melodii, costume și mâncăruri tradiționale. Într-un context politic în care devine esențial să promovăm ideea că fiecare cultură este valoroasă, răspândirea unei inițiative asemănătoare, la nivel național, ar putea determina elevii (viitori adulți și conducători ai țării) să fie mult mai toleranți cu cei din jur – atenție! – fără ca măcar să își propună activ.
Realizez că și eu mă încadrez în multe dintre tiparele colectivului liceului meu, deși – ironic – scriu despre diversitate. Aș putea număra pe degetele de la o singură mână elevii de altă naționalitate, etnie, religie sau clasă socială pe care îi cunosc. Și nu pentru că aș sta eu departe de ei, ci pentru că realmente nu există mai mulți de atât. Uniformizarea se produce, deci, fără ca noi să ne dăm seama, așa că e important să nu punem automat semnul egal între diferit și rău atunci când ne trezim în afara „bulei de cristal” care s-a format în jurul nostru, voluntar sau involuntar.
