Am 16 ani, pielea arsă de soare și ochii conturați stil panda. Cobor din Dacia roșie a șefului meu, Pompilică, și-l ajut să scoată din portbagaj un costum masiv de urs brun, un sac cu baloane de modelat, trusa de pictat pe față și alte giumbușlucuri. Mergem la o nuntă într-un restaurant din Balotești. Mama și prietenul meu mi-au dat deja câte trei mesaje, curioși să știe „la cât ajung acasă”. În toaleta restaurantului îmi pun pantalonii curcubeu bufanți, îmi înnod cămașa prea largă în talie și-mi dau obrajii cu roz și sclipici din trusa pentru copii. Îl ajut pe Pompilică să-și îndese capul masiv de urs. Când apărem costumați, nuntașii chiuie fericiți: „Au venit clovnii!”. Acasă am promis că-s înapoi pe la 22, dar răsucesc pudeli, săbii, pisici, inimi, lebede și porumbei până după miezul nopții. Pictez mânuțe cu fluturi, flori și inimioare. Îmbrățișez copii adormiți și inventez jocuri. Ajung acasă cu degetele roșii și cuie în picioare. Primesc vreo 200 lei pe care o să-i sparg pe haine și un drum la mare. Apoi dau explicații: de ce nu am anunțat că întârzii, ce copii stau la ora asta să se joace, de ce trebuie să mă obosesc așa, că doar nu-mi lipsește nimic.
M-am apucat de animat evenimente pentru copii după ce am început în clasa a IX-a să inventez povești pentru o revistă de pici. Pentru că șefa mea știa că îmi doresc să dau la teatru, treptat am ajuns să prezint evenimente și, pentru un ban în plus, să merg ca Prințesa Sissi la zile de naștere, nunți și botezuri. Credeam pe atunci că joc un rol important și că fiecare petrecere era un test pentru adevărul meu ca actriță. Îmi plăcea și să le spun prietenilor că nu pot să fiu într-un loc sau că o să ajung mai târziu pentru că sunt „la muncă”. Eram adult.
N-aveam vreun plan cu banii pe care-i câștigam din petreceri sau promoții. Eram suficient de privilegiată încât banii ăștia să fie doar ai mei de spart și gestionat după cum credeam. Uneori îmi luam haine, alteori îmi plăcea să umplu frigiderul casei și să gătesc. N-am învățat vreo disciplină financiară pentru că nu am fost nevoită. Dar munca cu copiii m-a învățat că există meserii pe care n-ai cum să le faci altfel decât prezent cu toată ființa. Am învățat să fiu atentă, disponibilă și veselă până la epuizare. Am câștigat încredere în mine și toleranță la critică pentru că feedbackul copiilor vine intens, abrupt: „De ce ai nasul așa de mare?”, „De ce ai vocea așa?”, „Sunt trist pentru că eu am primit doar un pupic și fetele dinaintea mea au primit trei! Te urăsc!”. Și am avut libertate. Să-mi aleg job-urile, să-mi organizez programul, să fiu de capul meu. Nu cred că am crescut intelectual răsucind baloane și călătorind cu alți clovni în Dacii papuc, sub caniculă. Dar a fost cu siguranță un cantonament care m-a pregătit pentru viața de jurnalist freelancer. Am învățat de la petrecerile pentru copii că dacă îți faci treaba bine, adică dacă ești total acolo unde ai fost angajat să fii, recomandările și solicitările vin și ajungi treptat să câștigi și bani OK dintr-o joacă.
Despre joaca elevilor și a adulților scriem și noi în luna iulie, pe care am numit-o „Cantonament”. Despre ce înseamnă să crești în vacanță prin joburi, dar și prin voluntariat, tabere de dezvoltare personală, școli de vară sau antrenamente. Despre cum te îmbunătățești ca profesor în vacanță. Despre cantonamentul părinților care trebuie să aleagă dacă le umplu vacanța copiilor cu activități, sau dacă îi lasă să crească plictisindu-se. Iar în fiecare vineri vom veni cu unelte care să te ajute să-ți planifici creșterea pe vara asta.
