Pavel Popescu de la PNL, Leonard Azamfirei de la PSD și Ștefan Pălărie de la USR-PLUS au fost prezenți la dezbaterea „Ce își propun partidele pentru școala românească?” organizată de Societatea Academică din România.
Iată ce au răspuns aceștia la întrebarea jurnalistei Florinela Iosip dacă părinții ar trebui să aibă libertatea să-și aleagă școala pentru copiii lor.
Pavel Popescu: „Părinții mi-au ales mie liceul și le mulțumesc”
Depinde de modul din care privim acest lucru. Am mai multe pespective. Dacă mergem pe ideea de egalitate de șanse în procesul de școlarizare, cred că ar trebui să avem un sistem prin care fiecare părinte și fiecare copil să aibă o șansă egală, fără doar și poate. Și practic nu ar trebui să existe o decizie de genul: îmi dau copilul la școala aia pentru că doar acolo există o școală mai bună și un profesor mai bun, particularități pe care le auzim zilnic.
Dacă e să vorbim de o decizie ce ține de complexitatea vieții de familie, de exemplu: distanță, diferiți factori ce apasă asupra vieții unei familii, da, cred că părinții ar trebui să aibă un soi de libertate în a-și alege școala, dar fără a le periclita altora șansa cu privire la posibilitatea de a putea dispune de același act educațional ca și cel al copilului pe care încerc să-l duc la școala X.
N-aș putea să vă dau un da concret și un nu complet. Cred că e o chestiune destul de complexă și n-ar trebui să rămână tot timpul la latitudinea părinților. Dar pe de altă parte, cred că părintele ar trebui să poată face acest lucru.
De exemplu, părinții mi-au ales mie liceul. Părinții și directorul școlii de sat unde am făcut școala generală mi-au impus practic să mă duc la Liceul „Grigore Moisil” din Timișoara, pentru că atunci era moda să te duci dacă ai rezultate bune la cel mai bun liceu, care avea cea mai bună medie. Și nu eram un tip destinat unui domeniu ce ține de științe reale în momentul respectiv, ci de domeniul uman. Faptul că am ajuns la liceul „Moisil” a fost un lucru bun și n-am vrut să mă duc acolo. Și le mulțumesc părinților că au fost insistenți cu mine cu privire la școala pe care să o urmez.
Leonard Azamfirei: „Cum să facem ca să nu mai există diferențe așa de mari între școli”
Răspunsul este complicat de dat pentru că eu nu cred că există cineva care să nu înțeleagă că o forță mai mare decât a părintelui care vrea binele copilului său nu există pe lumea asta.
Și asta va trece întotdeuna peste reguli, peste reglementări, peste orice alt tip de abordare. Are până la urmă și un alt tip de justificare umană, emoțională, mama este mamă și vrea ce e mai bun pentru copilul său. Pe de altă parte, eu nu cred că soluția este în a face neapărat reguli, să fie de-un fel sau de altul. Deși cred că ar trebui să existe în etapa a doua, prima fiind cea a opțiunii copilului sau părintelui, să existe o reglementare transparentă și spusă de dinainte, de a cunoaște regulile jocului dinainte. Ce se întâmplă cu o școală care este suprasolicitată?
Soluția este una mai de perspectivă și o văd nu ca să găsim soluții cum să-i împărțim pe școli, ci cum să facem ca să nu mai există diferențe așa de mari între școli. Și dacă lucrul acesta ni-l asumăm ca și proiect la nivel de societate, sigur, în timp, și aceste discrepanțe care există se vor mai estompa.
Ștefan Pălărie: Fenomenul de a te mutadupă școală se întâmplă și în Marea Britanie
În momentul de față funcționează, cum funcționează de altfel și în alte țări, această regulă de a înscrie copilul la anumite școli care țin de o anumită proximitate față de domiciliul familiei. Știm cu toții de asemenea că în mediul urban, există mai multe opțiuni, de fapt, sunt așa-zisele școli bune și școli mai puțin bune, faimoase și mai puțin faimoase. E un întreg fenomen pe care îl cunoaștem cu toții, cel al vizelor de flotant, al mutării intermediare a reședinței.
Chiar în București, în Sectorul 1, pentru anumite școli, se practică la scară largă închirierea pe termen lung a unor apartamente care îi costă pe părinți tocmai ca ei să figureze cu altă adresă de domiciliu și atunci ei să aibă copiii înscriși la școala respectivă. Și aici apare un fel năstrușnic al românilor de a se descurca indiferent ce reguli punem de organizare.
Să știți că fenomenul există și în Marea Britanie, dar modul pe care îl tratează ei e diferit, ei chiar se mută. Familiile atunci când se pregătesc să aibă copii, încep să-și gândească codul poștal la care vor locui inclusiv din perspectiva școlilor bune din respectiva zonă. Revenind, în afară de învățământul minoritar unde există o formă de examinare pe limba străină, franceză, germană, maghiară, în general se întâmplă această regulă.
Noi avem în programul de guvernare asumat acest lucru, prin unul dintre angajamente care se numește dreptul de a alege în educație. Dreptul de a alege dintre mai multe opțiuni bune. Acest drept va funcționa când toate școlilor vor fi bune și copiii și părinții vor putea opta într-o zonă care nu este disproporționat organizată cum vorbeam acum despre școlile supraaglomerate. Există în România 26 de școli care încă învață în trei schimburi și asta înseamnă ore mai scurte și înseamnă elevi care termină programul foarte târziu. Există undeva la 1500 de unități școlare în care se învață în două schimburi și în aceste 1500 de unități școlare învață undeva la 800 de mii de elevi din România. Deci avem situația acestor școli supraaglomerate și avem nevoie de a le pune în ordine. Noi ne-am asumat un angajament de a investi în infrastructură, de a construi facilități noi.
