Dincolo de „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Ce face un pedagog social

Un copil care învață într-un mediu în care lipsesc resursele – materiale, emoționale, simbolice – nu are întotdeauna luxul de a ținti visele direct. Mai întâi, trebuie să simtă că are voie să întrebe. Și, pentru asta, lucrăm în echipă.

Fete și băieți împletesc împreună

La acest centru de stat vin copii cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani dintr-o zonă marginalizată a municipiului Oradea. Centrul e frecventat, în medie, de 50 de copii, care sunt selectați pe baza unor criterii de eligibilitate stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare a acestuia.Tot aici, deși nu lucrăm în laboratoare de fizică sau cu table inteligente, ne străduim să facem Rai din ce avem. 

Dar ce avem? În dulapurile din sălile de recreere și socializare avem – printre altele – magneți, sfoară, bicarbonat de sodiu... dar și kituri de brodat pentru etamină, de cusut, plastilină și bețișoare. Și, mai ales atunci când contează, niște timp de calitate pentru ei. Nu facem doar teme (deși avem și o componentă de after-school), ci și sport, știință, grădinărit, creație și artă; dacă au șansa de a deveni buni, sau chiar cei mai buni, la ceva, suntem convinși că merită să și numească acel ceva, atunci când vor ajunge adulți. 

Pentru activitățile educaționale, suntem o echipă formată din patru pedagogi sociali și un educator. Eu sunt pedagog social. Lucrăm full-time, timp de câte opt ore pe zi, și ne bucurăm împreună de rezultatele activităților noastre - cu atât mai mult cu cât facem echipă pentru a învăța unul de la celălalt. Asta face ca intervențiile noastre să fie focalizate pe nevoile copiilor, pentru că fiecare dintre aceștia merită să vadă puterea exemplului în fiecare zi.

Niciunul dintre noi nu ne considerăm mai bun sau mai puțin bun decât celălalt. Și acesta e un lucru care, consider, ne e cât se poate de ajutor atunci când educatoarea centrului ne cheamă să stabilim împreună programul educațional pentru săptămâna care începe. Practic, fiecare zi își are locul și menirea ei: ținem cont și de necesitățile și de nivelul educațional pe care copiii le au și încercăm, astfel, să-i ajutăm să iasă cu întrebările lor în lume. 

Unii dintre ei, probabil, și-au văzut bunicile croșetând și brodând și au vrut să aibă ocazia să învețe și ei. Și atunci, una dintre colege zice „Uite, o să-i întreb pe cei care vor și ne apucăm împreună, ca să pot să-i învăț”. Și așa s-a și întâmplat – fete și băieți deopotrivă au venit ca să afle ce taine poate să ascundă o astfel de artă. Unul dintre elevii de clasa a V-a chiar s-a apucat să le „predea” și colegelor lui cum să lucreze pe modelele pe care le căutăm. Și același băiat e cel mai bun și pe terenul de fotbal; o dovadă, printre multe altele, că îți poți dezvolta abilități de viață chiar dacă unii din jurul tău îți spun „ești băiat, ce-ți trebuie să știi să croșetezi?”.

De altfel, înotătorul britanic Tom Daley, cu cinci medalii olimpice la activ, a făcut valuri când a fost surprins împletind, în tribune la Jocurile de la Paris. De ce nu și fotbalistul nostru?

Cultură și știință practică

Tot prin culoare și prin îndemânare au ocazia să descopere ce înseamnă diversitatea artistică și cum iau viață ilustrațiile din cărțile „cu poze”. În principal, de asta se ocupă educatoarea centrului și o altă colegă pedagogă, când le arată ce înseamnă tehnicile diferite de pictură: pointilismul (prin care puncte mai mici de culoare dau naștere unei imagini), pictura cu ștampile sau cu paiul. Ne mai gândim, împreună, la câte un scenariu pentru o mini-piesă de teatru și lucrurile prind și mai mult viață! La finalul unor asemenea activități, de fiecare dată se găsește câte un feedback de tipul: „Doamna (sau Domnu’), dumneavoastră nici n-ați citit de pe foaie replicile când ați intrat în pielea personajului!”

Mai avem o colegă pedagogă care îi învață despre muzică și discută cu ei despre ce înseamnă arta în viață – și invers. Îi mai duce la pianina de jos și le face cunoștință cu portativul, cu notele muzicale. Cu ea, nu e vorba doar despre note, ci despre cum asculți. Despre ritmul din oameni. Și despre curajul de a lăsa ceva din tine să se audă – fie și într-o sală mică, cu o pianină dezacordată și un copil care cântă prima dată cu două degete.

În ceea ce mă privește, îmi place să aduc știința printre copii. Câteodată, apelez la experimente mai tipice, cum ar fi „lampa cu lavă” din ulei, bicarbonat de sodiu și oțet. Asta pentru că, atunci când rețelele sociale mai propun câte un „brainrot”, putem la fel de bine să începem de la lucrurile simple. Acelea pe care poate le-au mai văzut timp de unul-două secunde, dar despre care n-au avut posibilitatea să întrebe. Altădată, îmi dau seama că putem investiga lucruri mai complexe: după ce au înțeles ce înseamnă câmpul magnetic, ne-am gândit împreună la o „țintă magnetică”. Totul, numai cu o mică tablă magnetică și niște magneți neodim. Tot împreună, avându-l alături și pe fizicianul Cristian Presură, care ni s-a alăturat la o activitate, prin videoconferință, am explorat și ipoteza memoriei apei – doar punând paharele cu apă la congelat peste noapte, după ce le-au adresat diverse cuvinte, și discutând apoi cu ei despre concluziile observate

„Ce gândești contează”

Și ce devenim? Niște parteneri de gândire, care își pot pune ideile împreună la masă fără a ne invidia reciproc și învățând și din ceea ce (re)descoperă copiii. Pentru că, dacă și noi ca adulți începem să înțelegem ce înseamnă a dezvăța anumite concepții care ne făceau rău, la fel îi încurajăm și pe ei să învețe unele lucruri și să le dezvețe pe altele. Unul dintre acele „altele” este chiar concepția că „nu există «nu pot», există «nu vreau»”. Da, e excelent (și necesar) să ai voință; dar e întotdeauna și suficient? Dacă nu ai un context, dincolo de un „spațiu sigur” artificial, în care principalul motor să fie „Ce gândești contează. Hai să vedem ce putem construi de aici”, voința devine înlocuită de „lasă, că merge și așa”.

Și exact cu acest lucru în minte ne străduim să colaborăm cu copiii care vin la noi, la Centru.