DOCUMENTAR ȘCOALA 9. Cătunul care și-a dorit o școală

Pe dealul întunecat smoală licăresc mici leduri. Se aud picioare împiedicate în buruieni și strigăte vesele: „Doamna, mai stați să mai prindem?” „Da, mai stă!”, vine răspunsul ferm al unui băiețel. Vin cu mâinile pline de mici creaturi care zvâcnesc de lumină, banale la lumina zilei, dar fantastice noaptea, din povești de adormit copiii, povești nespuse în cătunul Tufanu cu Icoana. 

Știți cum lucesc licuricii?

Suntem în Argeș, la doar 12 kilometri de Pitești, dar de fapt la capătul lumii.

Micile creaturi lunguiețe sfârșesc într-un borcan. Sunt deja cinci licurici capturați. Stăm roată cap în cap și ne uităm la lumina din palmele prăfuite după joaca pe uliță zi lumină. După inspecție, le pun în borcan și fug iar la marginea pădurii după alții.

„Nu-l omorî”, îi roagă o fată… Prea târziu. Băieții uneori obișnuiesc să le impresioneze cu vitejia cu care le rup micilor insecte bucățica aia luminoasă de pe burtă și și-o lipesc pe frunte, sperând că strălucirea va persista. Dar despărțită de trup, cojița magică se întunecă.

„Știți de ce strălucesc licuricii?”, încerc să stârnesc un moment didactic. Dar copiii se împrăștie sălbăticiți de magia serii, de puterea uliței fără griji.

În cavitatea licuricilor lor se întâmplă o combinaţie de substanțe: oxigen, calciu… Sunt o specie pe cale de dispariție din cauza pesticidelor folosite pe scară largă în agricultură. Mici gângănii care reușesc să sclipească fără să emane căldură. O minune a naturii.

Uneori, licuricii sunt mai puternici în cătun decât becurile. Și nu e nicio metaforă. Curentul tras în sat n-are putere, așa că se întâmplă des să n-aibă lumină, mâncarea să li se strice în frigidere, telefoanele să rămână neîncărcate. 

Pe la 11 noaptea mă retrag în camera de la drum a familiei Tincă care mi-a oferit găzduire. Câinii nu contenesc din lătrat, dar restul satului tace. Înainte să adorm, mă gândesc la întrebarea pistruiatului Mario: „Doamna, ați locui aici la noi?”. „E frumos la voi și aer curat, aș veni în vacanță. Dar n-aș avea ce lucra aici”. N-a răspuns nimic.

După 5, dimineața intră nepoftită în camera fără perdele. Se înalță deja fumul de la ceaunele puse pe pirostrii în linii negre care se unesc cu cerul. Găinile încă dorm în copaci. 

„Și noi votăm ca și românul!”

În Tufanu când nu latră câinii, cântă cocoșii, când tac cocoșii, se aude muzica tare în boxe. Când nu e muzică, oamenii strigă unii la alții și râd tare. Se bea multă cafea, energizant sau suc, nu intră nimeni după o pâine la magazinul lui Ilie Tincă fără să iasă cu o doză de Hell sau Fanta. 

Când vin jurnaliștii, și au tot fost în ultimele decenii, oamenii se strâng și spun ca un cor pe zeci de voci despre urșii care le fură animalele din curte și care-i aleargă uneori pe copii când merg prin pădure 7 kilometri până la școala din comună. Același cântec de zeci de ani. Cătunul Tufanu e un zăcământ de furie publică. 

„O să depunem acte și la Ministerul Învățământului! Nu avem încotro! Poate așa o face cineva ceva și pentru noi! Când e nevoie de noi la alegeri sau unde e nevoie, și noi votăm ca și românul!”, spune răspicat Ion Tincă, care a fost reprezentant sătesc la primăria până acum câțiva ani. Azi este îngrijitorul școlii cu clasele 1-4 din sat. 

Tradiția celor 7 kilometri

Bunici, părinți, copii și nepoți, toți au avut de făcut drumul până la școală, de la a cincea la a opta, prin pădure. Cei mai hotărâți au mers un an-doi, cei mai mulți câteva zile sau deloc. 

„În momentul în care domnii profesori de la comună de la noi să fie în situația noastră să-și trimeată copilul 7 kilometri peste deal, dânșii ar fi făcând asta? N-ar fi făcând-o! Nu vin ei!”, își continuă monologul Ion Tincă, stând autoritar pe un scaun de la magazinul din poartă, înconjurat de vecini. E același discurs pe care l-a zis la primărie, la inspectorat, la prefectură, pe care îl strigă toți oricând și oricui. Ca niște mimi în fața orbilor. 

Sorina Bunescu i-a sprijinit

În iulie, bărbații din sat și-au legat de gât pancarte în care cereau drum și școală și au mers la primărie. Anul ăsta e diferit fiindcă activista Sorina Bunescu, de la Centrul de Resurse pentru participare publică, i-a ajutat să știe ce să ceară și cum. I-a pus pe Facebook, a făcut ca oful lor să ajungă până la Ministerul Educației și chiar să adune la o masă toți decidenții din județ. 

„Noi majoritatea aici suntem analfabeți că a fost școala departe. Nu s-a schimbat nimic de când am fost eu elev, tot așa am trecut peste deal și acum copiii noștri la fel. Dacă noi am trecut și am suferit, aș vrea ca copiii mei să nu mai sufere cât am suferit și noi”, spune și Ilie Tincă. Vreo zece case la rând sunt ale unui Tincă, o familie mare, cu 80 de copii și nepoți, ei înșiși ar putea singuri să umple o școală. 

Tufanu e România. Aproape un sfert dintre copiii romi nu merg la școală, arată un raport din 2020. Doar un sfert dintre copiii romi termină gimnaziul și liceul, arată și un studiu realizat la nivel european. 15% din tinerii romi finalizează ciclul de învățământ liceal sau de învățământ vocațional.

Aproape jumătate dintre romii din Europa sunt analfabeți sau știu să scrie și să citească la un nivel mediu de competenţă.

James Joyce spunea în „Portretul artistului la tinerețe” că țara sa, Irlanda, e ca „o scroafă care își mănâncă copiii”. Generații de copii care au călcat pe urmele părinților la adunat bureți, la fier vechi, la cerșit în Germania și Suedia, care au trăit în crăpăturile unei societăți fără soluții pentru ei. De data asta, România își mănâncă puii. 

Satul cu 1.000 de oameni

Treptat, oamenii din Tufanu au putut să-și ridice cu mâinile lor case, chiar cu două etaje, unii dintre ei, ăia mai norocoși, dar tot în jurul cozii s-au învârtit. O ruletă a sărăciei, cu nuanțe diferite. 

În Tufanu cu Icoana, comuna Mălureni, județul Argeș, sunt peste o mie de locuitori, în jur de 330 de gospodării, zice primăria. Fiecare familie are în medie trei-patru copii care ar trebui să meargă la grădiniță și școală. Doar că:

• grădiniță nu au în sat;
• au școală primară într-o clădire nouă finalizată în 2020 cu fonduri norvegiene, făcută inițial să găzduiască un centru comunitar. Cei 82 de copii înscriși aici termină cele patru clase cu mari lacune. Din cauza drumului, nici profesorii care vin totuși să le predea nu reușesc să țină orarul de patru ore, că și ei tot peste deal trebuie să treacă;
• dintr-a cincea, copiii ar trebui să treacă dealul, prin pădure, aproape 7 kilometri dus-întors până la școala din comună. Doar că prea puțini din cei 70 câți sunt înscriși se duc, trebuie să fie mai mulți ca să aibă curajul să treacă prin pădure și nu sunt mereu. La școala din comună sunt și proiectele pentru abandon școlar, ore remediale, o gustare. Până la ele, îi despart tot cei aproape 7 kilometri. Școala 9 a făcut cu ei, acum doi ani, acest drum.

Ce cer ei? Să poată face gimnaziul la ei în sat după-amiază. Adică după ce termină școala elevii din clasele mici să intre la ore cei mari, fiindcă ăsta e singurul spațiu pe care îl au. 

Iulie. Vacanța de vară

Soarele arde pe un cer lipsit de griji. Nici nu s-a așezat încă praful în spatele unor căruțe, că pe stradă se adună copii, mulți, din toate părțile. Unul dintre băieți își scoate tricoul cu care să-și acopere fața pentru o „baba-oarba”.

- Auzi, ai mânca bureți?
- Aș mânca…
- ...dacă-aș avea, zi!
- Trimite fata!
- O doare spata!
- Trimite fecioru’!
- Îl doare picioru’!
- Atunci prinde-mă dacă poți!
Și se fugăresc până la ultima suflare, ca apoi s-o ia de la capăt. Acesta e jocul. Dealurile lor sunt pline de ciuperci, așa că oamenii culeg și vând. Culeg împreună „cu fata și fecioru’”, cum zice jocul lor, inclusiv în zi de școală. Cum să alegi educația în locul stomacului? 

Ciuperci și TikTok

Zi lumină copiii bătucesc praful din bătătură, cu mici pauze în care se adună în jurul vreunui telefon și se uită pe TikTok. 

Vorbesc întruna. Vorbesc unii peste alții, își cer dreptul la a vorbi împingându-se, dând din coate. E o scenă a atenției. Copii mulți, „mult copilăret”, cum spune Raul, premiantul satului. Elev în clasa a șaptea și șef de clasă. Șef peste o clasă cu elevi doar din Tufanu. Sunt două clase de a cincea și a șasea, una cu copiii romi din Tufanu și alta cu copiii „de români”, din Mălureni, reședința de comună. De la a șaptea îi amestecă. 

Ambele clase de copii din Tufanu sunt într-o singură sală, separată de un perete subțire. „Auzim ce se zice în camera cealaltă, dacă au muzică sau ceva…”, povestește  Raul, cu încruntături de om mare.

„Adică copiii de români nu mai învață cu voi?”, caută să se lămurească activista Sorina Bunescu… „Nu!” „Păi asta e super discriminare!”, le spune ea. Și cuvântul „discriminare” e aruncat de la unul la altul ca o minge: „E discriminare”, se aude mirat, ca un ecou. „I-a separat ca pe oi, ca pe vaci…”, spune o femeie și râde zgomotos. Se râde mult în Tufanu, dar nu de veselie. 

Mai bine de jumătate dintre copiii romi merg în școli în care sunt doar sau majoritar copii romi. Aproape 7 din 10 școli în care au peste 3% din elevii lor de etnie romă practică segregarea, adică îi alocă pe copii în clase diferite de majoritari, arată un studiu din 2021.

Ei vor să învețe cu românii, dar acum vor mai mult să nu mai treacă dealul. „O soluție temporară, până se face drumul”, crede activista. 

Vrea să dea Bacalaureatul, nimeni din sat n-a dat

Raul nu e deloc bucuros să învețe cu românii în aceeași clasă. 

- Eu sunt șef de clasă. 
- Tu dacă ești șef de clasă, dacă te amestecă cu românii n-ai mai fi șef de clasă?
- Nu!
- De ce? Dacă ai calități de lider, eu te-aș lăsa șef de clasă…, îl liniștește Sorina.

Băiatul visează să ajungă să dea bacalaureatul. „Primul din Tufanu. Nimeni n-a dat!” Fratele lui, Remus, a ajuns la liceu. Nu a dat Evaluarea Națională, dar s-a înscris la Liceul Tehnologic de Construcții de Mașini Mioveni. O să meargă acolo cu bicicleta. A scăpat de drumul prin pădure. Timp de opt ani a văzut și ursul și lupul. S-a râs de hainele lui pline de noroi. 

„Nu vreau să trăiesc cum e maică-mea, taică-miu”

„Unii ne făceau țigani murdari, dar nu-i băgam în seamă. Vreau să ajung cineva în viață, nu vreau să trăiesc cum e maică-mea, taică-miu. Unii de la noi se mai duc cu căruța la fiare, dar nu vreau să ajung așa, vreau să am un job. Așa mă motivam în fiecare zi: haidi, haidi!” A fost cât pe ce să rămână repetent. Atunci și-a luat inima în dinți și a trecut dealul singur. 

„M-am dus să trec anul. Am zis decât să rămân repetent, mai bine mă mănâncă ursul” Remus

În vară, înainte să se termine școala, diriginta clasei de romi a avut o idee. Și de aici ceva s-a rostogolit, s-a schimbat, s-a cutremurat. Continuarea în Școala 9, mâine.