Ideea afinităţii profunde dintre educaţie şi excelenţă e veche. În mod tradiţional, ea se asociază eticii virtuţilor, cu o tradiţie venerabilă. Astfel, pentru academici (discipoli ai lui Platon), pentru aristotelici, pentru epicureici sau pentru stoici, educaţia era inseparabilă de formarea (paideia) şi transformarea (epistrophé) fiinţei umane, iar transformarea implica strădania zilnică pentru atingerea excelenţei (arête), perfecţiunea virtuţii.
Odată atinsă perfecţiunea, omul devine asemenea zeilor, ataraxic şi pe deplin bun, încetând totodată să fie om. Spaţiul umanului este spaţiul intervalului, spaţiul strădaniei, spaţiul travaliului vertical, spaţiul încercării permanente de a fi mai mult şi mai bine decât ai fost. Astfel, posibilitatea de a atinge excelenţa nu este sustrasă nimănui, nimeni nu este exclus din principiu de la asceza devenirii întru excelenţă. Educaţia filosofică a fost prima formă de educaţie fundamental democratică, democraţie înflorită pe deplin în şcoala stoică, unde femeia, sclavul, patricianul şi aristocratul primesc deopotrivă o şansă. Creştinismul continuă etosul virtuţii şi ascezei încă un mileniu şi jumătate după şcolile elenistice pentru ca numai modernitatea politică (machiavelismul o arată pe deplin) şi, mai târziu, cea industrială, să realizeze felierea interioară definitivă a omului, despărţind forum internum de forum externum, privatul de public, strădania personală de succesul în muncă, performanţa profesională (şi şcolară) de conduita cotidiană. În nenumărate feluri, metafizicile (explicite, dar, mult mai adesea, implicite) ale pedagogiilor moderne încearcă să fundamenteze o viziune teoretică, practică şi profund nostalgică a unei fiinţe umane totale, desfăsurată simultan pe orizontala practicii şi verticala principiilor. Aş spune că în asta stă deoptrivă frumuseţea şi tragismul pedagogiei ca ultim bastion al umanului în oceanul transgresiunilor postumane.
Proiectul legii educaţiei preuniversitare nu e străin de acest etos. Îl asumă şi, presupunem, cel puţin, încearcă să îl traducă într-un text de lege. Autorii, experţi şi nu metafizicieni, nu bănuiesc însă falia internă, rana ontologică din mijlocul unor viziuni de acest fel. O rană insurmontabilă principial, semnul fiarei postmoderne pus în fruntea oricărei încercări de sistematizare a lumii sau a practicii. Învăţăcelul modern, presupus deopotrivă eficient, antreprenor, ultraperformant, competitiv pe de o parte, echitabil, egalitarist, sensibil, cultivat, empatic, generos şi tolerant pe de alta, este câmpul de bătălie al tuturor triburilor rivale ale educaţiei contemporane.
Munca neîntreruptă, sisifică, veşnic sortită eşecului şi veşnic reîncepută de a închide falia reprezintă deopotrivă adevărul, neadevărul şi profunzimea ultimă a educaţiei din zilele noastre.
Astfel, noi, profesorii, nu ne putem desfăşura efortul, deopotrivă mesianic şi funcţional, de educare şi autoeducare fără instrumentele de măsurare şi procesare ale tehnicii moderne. Lor trebuie însă să le stea înainte, ca stavilă a cvasidistructivului proces de creaţie a umanului, mediul modulator, ambivalent, nuanţat şi fracturat intern al culturii, mediul reflecţiei, dubiului, şi al poieticului. Excelenţa, înţeleasă îngust ca performanţă cuantificabilă, nu acoperă decât o parte a problemei. Desprinsă de orizontul valorii şi al creării de sine, ea reduce trupul şi mintea tânărului la ceea ce Milan Kundera numea, într-un eseu, kafkianul. Ca structură antropologică permanentă, „o posibilitate elementară a omului şi a lumii sale, posibilitate nedeterminată din punct de vedere istoric şi care-l însoţeşte pe om aproape în permanenţă”, kafkianul se caracterizează prin trei trăsături fundamentale:
- nu permite iniţiativa, invenţia, creaţia;
- este o lume a gesturilor mecanice, în care omul, devenit funcţionar, efectuează o mică parte dintr-o operă al cărei sens îi scapă, până în punctul în care se îndoieşte că există unul sau nu îşi mai pune problema sensului;
- este lumea abstractului, în care funcţionarul nu are de-a face decât cu procese şi oameni fără chip.
.jpg)
„Tineri-soldat în armatele părinţilor şi profesorilor lor”
Aşa cum a fost aproape mereu practicată la noi, excelenţa, dacă trecem de kitsch-ul autoconfirmării emoţionante (Kundera defineşte kitsch-ul, într-una dintre cele mai comprehensive definiţii pe care le ştiu, ca traducere a prostiei ideilor primite de-a gata în limbajul frumuseţii şi al emoţiei) a lăsat să transpară mereu în fundal kafkianul. În spatele poveştilor centenare, ţesute cu iţele naraţiunii într-o tradiţie a infailibilităţii, transpar umbrele elevilor deveniţi funcţionari ai succesului, agenţi ai epopeii nicicând terminate a reuşitei, profiluri spectrale în care oricare complicaţie sufletească devine o piedică şi o pată pe obrazul imaculat al idealului. Numai cei ajunşi foarte sus primesc nume şi chip. Numele lor va fi săpat în piatră, sălile de clasă vor fi mereu gata să îi primească întru pilduirea noilor generaţii. Pentru că, la fel ca în şcoala epicureică, ideile maeştrilor nu pot fi contestate, ci doar primite. Ei sunt personaje într-o poveste sau actori într-o piesă în care nu există decât două roluri: cel de personaj sau cel de figurant. Masa tăcută a figuranţilor este balastul inevitabil al excelenţei kafkiene.
Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu vreau să contest merite, nu vreau să zugrăvesc în negru ceea ce este de fapt luminos. Textul meu vrea doar să îndrepte privirile exaltate către fundalul negru, către armatele de spectre ale succesului, tineri cu cariere prestabilite încă din faşă în baza unor concepţii discutabile despre fericire, tineri anesteziaţi de asceza seacă a performanţei înguste, tineri-soldat în armatele părinţilor şi profesorilor lor, tineri care nu îndrăznesc să iasă din rolurile create special pentru ei, tineri pulverizaţi existenţial şi dornici să plece cât mai departe de aici.
Desigur, kafkianul nu e doar aici, kafkianul inundă şi structurează lumea şcolii pentru că orice sistem e pândit de trena lui întunecată şi ubicuă, orice sistem are printre posibilităţile lui cele mai intime kitsch-ul şi aneantizarea. Probabil că starea de bine, în cea mai credibilă accepţiune a ei, nu e altceva decât capacitatea de a face faţă cu succes anihilării kafkiene. Probabil că performanţa, în sensul ei de strădanie existenţială spre împlinirea posibilităţilor umane începe cu curajul de a da chip unor soldaţi. Părinţi-soldat profesori-soldat, elevi-soldat, toţi funcţionari cuminţi în slujba unor mecanisme la propriu inumane şi a unor naraţiuni mincinoase.
La finalul iconicului său roman, Viaţa e în altă parte, Kundera imaginează o scenă teribilă, una dintre reprezentările acelea infinit elocvente ale condiţiei umane pe care doar arta le poate crea. Jaromil, un tânăr poet aflat într-o relaţie de dragoste cu o fată aproape urâtă, comună, nespectaculoasă (şi, tocmai, de aceea, simbolizând perfect umanitatea medie) ajunge ocazional în faţa aventurii erotice a vieţii sale: destinul, făcându-i cu ochiul, creează condiţiile pentru ca Jaromil să facă dragoste cu o superbă cineastă, abia cunoscută la o serată dedicată poeziei, o serată organizată pentru tinerele cadre ale miliţiei cehoslovace. Dar, vai, destinul nu râde niciodată cu toată gura, aşa că, ineluctabil, chingile ruşinii îl împiedică pe Jaromil să se dezbrace în faţa frumoasei femei pentru că, pe sub pantalonii eleganţi, poartă... o pereche de indispensabili, nişte izmene urâte şi inadecvate intensităţii inedite a momentului cum doar fabricile comuniste au ştiut să producă.
În locul unei nopţi de dragoste, Jaromil alege să plece pentru ca, în lungul şi chinuitorul drum spre casă, să se convingă pe sine că renunţarea s-a petrecut în numele unei fidelităţi superioare, în numele unei concepţii absolute (termenul din care îşi trage de-a pururi seva absolutismul) şi indepasabile despre iubire.
Indispensabilii, pe care mama poetului, îi pregăteşte de o viaţă pentru cel ce în eternitate va rămâne fiul ei, nu sunt, desigur, doar o piesă de îmbrăcăminte, indispensabilii capătă valoare de simbol şi devin brusc un epitom al naturii umane aflate sub vremi, pentru că în bucata aceea de flanea sunt încifrate textil ridicolul şi mizeria momentului istoric, sărăcia şi mâzga unei întregi epoci. De aceea, indispensabilii nu trebuie văzuţi, ei nu pot păta cu concreteţea lor soioasă absolutul, nu pot mânji, în materialitatea lor neiertătoare, revoluţia şi instituirea regatului fericit de o mie de ani.
Kundera reuşeşte astfel, cu mână de maestru, să redea zguduitor una dintre marile structuri ale existenţei umane: acolo unde înfloresc resentimentul, ura, negarea istoriei şi a adevărului, domnesc inevitabil minciuna, ipocrizia nobilă şi orbirea distructivă.
O lege a educaţiei poate fi mai bună sau mai rea, ea este în orice caz ameliorabilă. Refacerea texturii sociale şi a pactului cu adevărului este însă condiţia profundă pentru ca educaţia românească să înceapă, emaciată şi redusă la tăcere de decenii, să se vindece. Sufrageria somptuoasă a învăţământului românesc e plină de indispensabili ascunşi cu grijă sub tot atâtea preşuri.
Jaromil e un idealist, un idealist din soiul resentimentarilor, unul dintre cei care reuşesc să dea viselor lor substanţa aţoasă şi durabilă a urii. Distruge sistematic, trup şi suflet, fiinţele care îl iubesc. Neiertător şi riguros, ca orice funcţionar al absolutului, calcă pe corpurile şi sufletelor oamenilor reali. Pentru el, viaţa e pururi în altă parte. Şi, pentru că a ratat întâlnirea din pat cu frumoasa cineastă, admite să n-o piardă pe cea ritualică, pe cea solicitată şi binecuvântată de sistem, pe cea kafkiană. Venită să producă un documentar despre el, cineasta se vede, după îndelungi strădanii, nevoită să admită că Jaromil nu-şi poate citi mulţumitor versurile în faţa camerei, aşa că îl determină să simuleze, prin mişcarea buzelor, recitarea lor. Îl determină de asemenea să pozeze meditativ într-un colţ al Pragăi pe care poetul îl urăşte, dar care e prea ofertant cinematografic pentru ca părerea lui să conteze. În momentul maximei sale glorii, Jaromil nu are voce, nu are chip, nu are prieteni. Jaromil nu există. Gloria şi neantul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede.
Aspectele existenţiale ale educaţiei nu mai sunt la modă. A discuta, într-o cheie kunderiană şi kafkiană despre educaţie, pare cel mult o trăznaie amuzantă. Textul acesta nu va spune probabil nimic aproape nimănui şi, cu siguranţă, nu va modifica în vreun fel legea educaţiei. Viaţa nu poate fi introdusă în lege printr-un amendament. Şi, totuşi, imperativele categorice existenţiale rămân de nedepăşit acolo unde vorbim de formarea şi, mai ales, de transformarea oamenilor. De aceea, cel mai probabil nu va rezista decât o lege care priveşte în ochi cu curaj fiinţa umană şi intricările endemice ale minciunilor solemne pe care ne clădim de atâtea decenii vieţile profesionale şi personale.
Excelenţa e, desigur, dezirabilă, dar nu pot să nu mă întreb care excelenţă va fi dorită şi căutată în anii ce vin: excelenţa bună, riguroasă, dar conştientă şi îndurătoare, ca posibilitate a tinerilor noştri aşa cum sunt ei, cu spaime, mirări, probleme de tot felul şi acnee cronică, sau va fi excelenţa mincinoasă a naraţiunilor care ne îndepărtează de omenescul nespectaculos, dar etern fascinant, al vieţii?
Va fi excelenţa care se hrăneşte din jinduirea ascunsă în fiecare fiinţă umană de a fi tot mai bună şi mai complexă sau excelenţa caricaturală care încape doar pe o diplomă, unde spaţiul destinat numelui poate rămâne în permanenţă gol?
Va fi excelenţa conducătorilor pe care îi urmezi pentru că pun carnea şi viaţa lor concretă în slujba virtuţii şi binelui comun sau excelenţa cv-ului care, aproape sigur, conţine pe undeva şi titlul de doctor?
Viaţa e aici, viaţa va fi în curţile şcolilor şi în sălile de clasă în mai puţin de o lună, acolo unde sunt copiii cu ochelari, cu spaime, cu proaste (sau bune) maniere, cu dependenţe, mirări, spaime şi coşuri. Lungul drum spre excelenţă începe cu corectarea modestă a primei greşeli din caietul murdar şi aproape rupt încă din prima zi. Lungul drum spre excelenţă începe cu vestea bună că viaţa e aici.
