Neozeelandezii au un Tribunal Disciplinar pentru profesori. Aici sunt judecate, într-un regim semi-judiciar abaterile cadrelor didactice. Fiecare plângere trece prin mâinile a trei membri ai Tribunalului: președintele care este și un avocat cu experiență și alți doi membri profesori. Cadrul didactic acuzat poate fi reprezentat de un avocat.
Tribunalul, la finalul procesului, poate decide între a nu lua nicio decizie, dacă profesorul este nevinovat sau să îl pună pe profesor sub „supraveghere și într-un program de dezvoltare profesională”, să-i suspende dreptul de practică, să facă o adnotare în Registrul Profesorilor, un fel de cazier din domeniu, unde orice faptă rămâne consemnată. De asemenea, îl poate trimite pe acel profesor spre medici dacă este cazul, poate da și amenzi.
Până să ajungă la tribunalul disciplinar, toate plângerile trec inițial printr-un Comitet de Reclamații format din profesori cu experiență, care nu sunt în conflict de interese cu cazurile. Fraudă, relații cu elevi minori, neglijență, absențe nemotivate de la muncă, toate sunt soluționate de acest tribunal și cele mai multe plângeri vin de la școli sau alți profesori.
Nu am auzit la noi ca profesorii să-și reclame colegii despre care știu că au probleme grave de disciplină. „Nu mă bag”, „nu e treaba mea”, „rufele se spală în familie” se amestecă într-o societate peste care abia au trecut trei decenii de democrație. Înainte turnătoria era încurajată, doar că exista o imaginea răsturnată asupra abaterilor, oamenii nu aveau voie să spună ce gândesc iar dacă o făceau, riscau să ajungă în diferite comisii. Pe școli exista o presiune teribilă să le bage copiilor în cap în ce țară nemaiauzită condusă de un mare luminat trăiesc. Au învățat atunci mulți lecția confortabilă a lui „nu e treaba mea”, și-au ascuns strigătele de revoltă. O fac și azi.
Cine caută „scandalul” de fapt
Timp de două săptămâni, Școala 9 a urmărit mai multe cazuri de profesori care acum un an sau doi au ajuns în presă fiindcă au bătut, înjurat, hărțuit sexual elevi. Lumina presei se stinge repede și apoi, la adăpostul anonimatului, au putut să revină în sistem, să scape doar cu o mustrare, o scădere salarială, un transfer la altă clasă. Regulamentul de pildă spune că dacă în termen de șase luni comisia de disciplină întrunită în școală nu reușește să facă ancheta, se șterge plângerea. Un profesor bucureștean și-a luat concediu fără plată, profitând de portiță, și s-a întors la începutul anului școlar curat.
Potrivit statisticilor Ministerului Educației, mai puțin de 1% din profesorii români ajung într-o comisie de disciplină. Puțin? Insignifiant de puțin?
De ce să vorbim despre aceste cazuri, dacă le numeri pe degete, nu? S-au terminat doctorii și avocații șpăgari? Nu mai sunt politicieni plagiatori, hoți, penali? Auzim asta de fiecare dată când vorbim despre astfel de cazuri de profesori. La fel suntem acuzați de planuri ascunse când vorbim despre cât de greșit e ca părinții să dea cadouri generoase profesorilor, despre meditațiile cu elevii de la clasă.
Nu avem niciun astfel de articol fără un comentariu care acuză că suntem plătiți să denigrăm școala românească, că suntem parte a unei „mișcări sistematice de aruncat cu noroi în breaslă”. „Presa caută doar scandal!” Nu, presa caută să servească interesul public. Asta am vrut să facem când am demarat campania „Profesorii și disciplina”. Asta încercăm să facem zi de zi. Am căutat soluții, vorbind cu profesori, psihologi, sociologi, politicieni. Am deschis o dezbatere, dureroasă, dar necesară.
Sunt și jurnaliști care își fac de rușine profesia? Sigur! Greșim? Bineînțeles. Este cu siguranță nevoie de mai multe structuri care să fie atente și să pedepsească derapajele, altele decât Consiliul Național al Audiovizualului, care oricum se uită doar la televiziuni. De multe ori o facem chiar noi, corectăm fake news-urile, semnalăm derapajele.
Dar puterea adevărata asupra presei stă în telecomandă sau în tastatură. E un reglaj al adulților. În sala de clasă, când elevii sunt în umbra profesorului, cine intervine însă?
Cei buni sunt mult mai mulți, dar putem să nu vorbim despre cei răi?
Simțim, noi, jurnaliștii, în momentele în care ne uităm pe geamul claselor unde se întâmplă lucruri grave, cum sistemul se închide în negare și furie. Psihologii spun că acestea sunt primele etape ale schimbării. Evident, o schimbare care nu se poate petrece unitar, vorbim de 170 de mii de cadre didactice care au trecut prin tot felul de experimente, dezamăgiri, frustrări. Care se simt adesea umiliți de salarii, de părinți care nu dau doi bani pe școală și de copii răzgâiați.
Profesori care sunt însă și ridicați până la cer de elevi recunoscători, care vorbesc despre ei pe la universități mari de lume, care-i respectă și-i iubesc. Pot oricând să-și ia seva din asta și cei mai mulți o fac. E suficient? Depinde de fiecare.
Școala românească ne dă în fiecare zi motive de speranță. Sunt atâția profesori în toate colțurile țării, la țară și la oraș, care fac realmente minuni și sunt infinit mai mulți decât cei 1% de la panoul rușinii. Multe dintre poveștile acestor profesioniști le puteți citi în Școala 9. Dar toate exemplele bune își pierd valoarea când vorbim și despre praful de sub pat.
„Rufele se spală în familie”. Cum arată însă această familie a educației românești care nu vorbește de abuzurile din sânul ei? Vorbesc însă jurnaliștii și nu ca să denigreze pe nimeni, ci fiindcă asta e profesia lor.
