Drumul meu ca profesor a (re)început în urmă cu un an. Era februarie 2021, după aproape un an de pandemie. Aproape un an de când luasem şcoala de la capăt, numai că într-o formă nouă, despre care nu ştiusem mai nimic până atunci: şcoala online, ca părinte de copii în grupa mică la grădiniţă, în clasa pregătitoare, respectiv în clasa a doua.
Descoperisem împreună cu ei tot felul de lucruri despre care înainte nu aveam habar: mai întâi, grupurile de Whatsapp, apoi chestii puţin mai complicate, Zoom, Google Meet, Google Classroom, ClassDojo, Kahoot şi altele de acelaşi fel. Mai mult de atât însă, descoperisem frustrarea, neputinţa, timpul mereu prea puţin, semnalul prost, dispozitivele nepotrivite, microfoanele neînchise la timp, lecţiile insuficient adaptate pentru online.
Atunci, în februarie 2021, m-am gândit pentru prima oară că se poate mai bine de atât, că eu pot mai bine de atât. De ONG-ul Teach for Romania auzisem deja de câţiva ani, dar mereu mi se păruse că nu e momentul potrivit. Aveam în spate, oricum, o experienţă de opt ani în învăţământul universitar, opt ani de predat şi învăţat cu şi de la studenţii de pe la toate facultăţile de inginerie, opt ani de bucurii, opt ani de tristeţi, un drum pe care hotărâsem la un moment dat să-l abandonez pentru un post într-o corporaţie, în principal deoarece mă consuma prea mult. Cumva, ştiam deci în ce mă bag. Sau, cel puţin, aşa credeam.
Copii crescuți de bunici, încărcați emoțional, pentru care școala pare nefolositoare
Am hotărât aşadar că e momentul pentru încă o schimbare de carieră. Drumul n-a fost deloc uşor: selecţie riguroasă, urmată de cursuri, ateliere, practică pedagogică, examen de titularizare, şedinţe de repartizare, oameni noi şi emoţii noi, dar, în sfârşit, am ajuns la şcoală.
După cei opt ani de predare în învăţământul universitar, timp în care ţinusem şi numeroase cursuri în companii, credeam că sunt capabilă să iau lucrurile aşa cum sunt, fără aşteptări. Să evaluez obiectiv şi să construiesc de unde suntem. Realitatea mi-a arătat însă că nu e chiar aşa. Cât de jos poţi cădea când eşti la nivelul solului? Aparent, destul de jos. Important e să găseşti resurse să te ridici, chiar dacă apoi o să mai cazi o dată. Şi încă o dată.
Se fac în curând şase luni de când sunt profesoară de limba franceză la o şcoală dintr-o comunitate de lângă Bucureşti, în localitatea ilfoveană Chitila, şase luni de când gestionez, aşa cum pot eu mai bine, 14 clase, de la pregătitoare la a VIII-a, o oră sau două pe săptămână, prima sau a doua limbă de studiu.
Paul e în clasa pregătitoare. Nu a fost deloc la grădiniţă şi nu a avut nici acasă prea des ocazia să pună mâna pe creion. Când le pun filmuleţe, se uită atent, fără să mişte. E curios şi, chiar dacă are dificultăţi mari de pronunţie, inclusiv în limba română, se străduieşte. Nici David nu a fost la grădiniţă, dar, spre deosebire de Paul, pe el pare că nici nu-l interesează. Vrea tot timpul să fie în centrul atenţiei şi, pentru asta, face tot ce ţine de el: aleargă, ţipă, se ascunde sub scaun, mâzgăleşte pe foile colegilor, îi necăjeşte, aruncă prin clasă cu ce nimereşte. Nu încearcă să rezolve o sarcină mai mult de câteva clipe.
Dragoş de la clasa I se plimbă prin clasă, Gabi de la a II-a îşi împunge repetat colegul cu pixul în obraz, Raluca de la a III-a vorbeşte încontinuu, Ianis de la a IV-a cântă manele în timpul orelor şi înjură, la a VI-a e o întreagă gaşcă de „şmecheri”, îi vizitează din când în când şi poliţia, Darius, Marina şi Andrei de la a VII-a nu au nici cărţi, nici caiete, nici pixuri sau, de fapt, orice altceva necesar la şcoală – şi nu neapărat pentru că nu şi-ar permite, ci pentru că nu le văd folosul.
E mai simplu să spui: „N-am, doamnă!” decât să faci cel mai mic efort. Şi la a VIII-a sunt copii de tot felul, de la Clara, care mi-a promis printre dinţi, după o notă de care a fost nemulţumită, că nu o să mai scrie niciodată la ora mea, până la Adrian, care intră în clasă spre finalul orei, sperând să nu primească absenţă dacă apare când mai sunt câteva minute.
În spatele lor sunt tot felul de probleme, familii dezmembrate, la limita subzistenţei, părinţi plecaţi în străinătate, care nu şi-au mai văzut copiii de ani de zile, copii semi-abandonaţi, crescuţi de bunici, unchi, vecini. Copii care nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile, copii cu care nimeni nu stă de vorbă sincer şi autentic, copii care nu înţeleg la ce foloseşte şcoala.
„În fiecare oră, adaugi o cărămidă la zidul încrederii”
Cum gestionez toate astea? Cum pot: cu greşeli, cu decizii uneori pripite, cu enorm de mult consum nervos, cu răbdare şi exerciţii de respiraţie, cu jocuri şi activităţi interactive, cu speranţa că nu sunt toate în zadar, cu bucurie când Dimi de la a VI-a ridică mâna să răspundă, când Paul de la pregătitoare repetă corect după mine, când Tania de la a IV-a vine să mă îmbrăţişeze, când ochişorii lor se luminează.
Concret, asta înseamnă multă muncă, de la pregătirea orelor (planificare, stabilire obiective pe baza competenţelor, corelare cu activităţile, căutare/inventare/manufacturare resurse) până la desfăşurarea lor efectivă, care de multe ori înseamnă altceva decât ai planificat – fie pentru că Antonia nu a înţeles lecţia şi trebuie să reiei, să mai explici o dată, singur sau cu ajutorul celorlalţi copii (cazul ideal) şi să faci mai multe exerciţii, fie pentru că pur şi simplu Marian are o zi proastă şi vrea să avem toţi, prin urmare vorbeşte, ţipă, aruncă diferite obiecte şi energia şi dinamica clasei se risipesc în cu totul altă direcţie decât mi-am imaginat.
Uitându-mă la activitatea mea de zi cu zi, aş zice că seamănă mai degrabă cu cea a unui acrobat: ştiu că am de parcurs un drum pe sârmă, la înălţime, între punctele A şi B, mă antrenez pentru asta, doar că nu pot anticipa cu acurateţe toate obstacolele de pe drum, prin urmare mă dezechilibrez uneori, dau din mâini, flexez genunchii, câteodată chiar cad, dar trebuie să mă redresez şi să o iau mereu de la capăt.
Până la urmă, singurul lucru cu adevărat important e să nu cedezi, să cauţi mereu soluţii, să nu te laşi copleşit de „Nu ştiu, nu pot, nu vreau”, să te reinventezi – uneori, chiar şi de 14 ori pe săptămână. Iar asta înseamnă, în principal, lucrul în două direcţii: dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale şi literaţie.
Pentru prima direcţie, e nevoie de rutine şi proceduri, de reguli şi consecinţe (şi de multă consecvenţă în aplicarea lor), de obiective clare şi de marcarea progresului, de momente de reflecţie şi autoreglare, pe scurt, de cultura reuşitei. Trebuie să le câştigi încrederea, să ştie că eşti acolo, cu ei, şi când lucrează bine, şi când nu. Iar asta se face cu calm, empatie şi, repet, cu consecvenţă. E greu? Da, uneori pare chiar imposibil. Îmi vine să cedez? Da, de multe ori. Greşesc? Cu siguranţă. Când ai una sau cel mult două ore pe săptămână la fiecare clasă, e greu şi să le ştii numele tuturor. În fiecare oră, adaugi o cărămidă la zidul încrederii şi ţii pumnii strânşi, să nu cadă până la ora următoare, când încerci să mai pui una peste.
Metode la clasă: personajele versus aplicarea de reguli-consecințe
La unele clase, funcţionează bine autoevaluarea. Am creat împreună cu ei două personaje care ne vor în echipa lor – „Monsieur Je ne sais pas, Je ne peux pas, Je ne veux pas”/ „Domnul Nu ştiu, nu pot, nu vreau”, pe care îl cărăm în spate de fiecare dată când nu suntem dispuşi să lucrăm, respectiv „Monsieur Je veux essayer”/„Domnul Vreau să încerc”, care ne susţine şi ne ajută să progresăm. La finalul fiecărei ore, copiii marchează pe caietele lor, pe paginile dedicate celor doi domni, unde cred că s-au situat în respectiva oră – pe de o parte, asta îi motivează, pentru că toţi vor să fie cu „domnul care încearcă”, pe de altă parte, îi ajută să conştientizeze că fac progrese la modul real.
Monsieur Je ne sais pas, Je ne peux pas, Je ne veux pas și Monsieur Je veux essayer
La alte clase, merge mai bine aplicarea seriei reguli-consecinţe: vorbeşti fără legătură cu lecţia, răspunzi la o întrebare suplimentară; te joci pe telefon, pui telefonul pe pervaz. Important este ca toate aceste mecanisme să intre în rutină, oferindu-le astfel predictibilitate şi siguranţă şi arătându-le că pot avea încredere în mine, că fac ce am promis.
Pentru cea de-a doua direcţie, literaţia, aş vrea să spun că e mai uşor (dar nu e - sau nu neapărat). Că vor sau nu, că-şi propun sau nu, toţi profesorii fac literaţie. De la înţelegerea enunţului unei probleme la descifrarea notelor muzicale dintr-un cântec, de la aşezarea în ordine corectă a părţilor unui decupaj pentru a obţine o formă întreagă la construirea unei machete a plămânilor dintr-un pet şi trei baloane, toţi lucrăm la dezvoltarea literaţiei.
Concret, ce fac eu, ca profesor de limbi străine, pentru dezvoltarea literaţiei: exerciţii de pronunţie, uneori directe, alteori deghizate în joculeţe, cum ar fi telefonul fără fir; ascultare, multă ascultare, cu sau fără transcriere; repetare; lectură; întrebări legate de text pentru înţelegerea globală sau detaliată; exerciţii de asociere; exerciţii de vocabular; refolosire cuvinte în alte contexte; harta textului; jocuri; benzi desenate; ilustraţii plecând de la text.
Ce-mi place cel mai mult şi pare să funcţioneze, este să mă folosesc cât mai mult de imagini, astfel încât copiii să ajungă singuri la sensul cuvintelor. Cartonaşe, imagini din reviste sau cărţi, desene pe tablă, în caiete, pe foi, toate se pot folosi ca să îi ajute să suprapună sensul cuvântului din limba străină peste cel din limba maternă. Ar fi mai uşor să le dau direct traducerea? Cu siguranţă, dar pentru ei ar fi mult mai greu să reţină cuvintele noi. Prin urmare, pentru cuvintele concrete, care se pot reprezenta grafic relativ simplu, prefer să apelez la imagini.
Când avem de-a face cu cuvinte cu sens abstract, există două opţiuni: apelez la context sau la telefoane. Un cuvânt pe care îl caută ei singuri, căruia reuşesc să-i găsească pe internet sensul, singuri, este iarăşi un cuvânt mai uşor de reţinut, pentru că este asociat cu experienţa căutării, cu încurajarea de la final, uneori chiar cu divagaţii menite să clarifice nuanţe sau omonime care uneori îi păcălesc. Cu timpul, o parte dintre ei au învăţat chiar să facă un fel de contra-verificări, plecând de la căutarea simplă, a unui singur cuvânt, pentru a-l introduce apoi în propoziţii menite să-i confirme sensul sau pentru a face căutare cu imagini sau prin intermediul echivalentului din limba engleză, o limbă care le este mai familiară unora dintre ei.
„Dar de ce-mi trebuie mie franceza, doamna?”
Pentru unii dintre ei e greu şi câteodată chiar frustrant, mai ales că franceza este o limbă nu foarte uşoară, nici foarte folosită în mediul lor. Obişnuiţi cu jocurile video şi vlogurile, îşi doresc să înveţe repede şi fără efort. Asta în cazul fericit când îşi doresc să înveţe, pentru că de multe ori plecăm de la întrebarea: „Dar de ce-mi trebuie mie franceza, doamna?”. După primele săptămâni, în care întrebarea asta mă destabiliza emoţional destul de mult, am învăţat că pot şi trebuie să le ofer contexte de exersare, astfel încât să găsească ei singuri folosul în colaborarea noastră.
Am încercat astfel să extind contextul, pentru a le creşte interesul şi curiozitatea. Lucrez cu ei la proiecte de grup, care au atât componente de leadership, cât şi de literaţie: revista clasei, în care fiecare copil are pagina lui, plecând de la o temă aleasă în prealabil şi respectând nişte reguli, dar având, în acelaşi timp, posibilitatea de a se exprima liber, atât ca formă, cât şi referitor la conţinut; o personalitate pe oră, proiect în care copiii prezintă fiecare în câte-o oră de curs, timp de 1-2 minute, o personalitate care i-a impresionat; un cuvânt pe zi, proiect care include momente de reflecţie (Ce a fost reprezentativ azi? Ce am făcut? Ce mi-a plăcut?), îmbogăţirea vocabularului şi creativitate (cuvântul este scris şi ilustrat).
În mare parte, funcţionează. Le place să lucreze dincolo de cadrul rigid al manualului sau al fişelor de lucru, se bucură când văd că toţi pun umărul la un produs al clasei şi vor să fie parte din proiecte. Şi, dincolo de cuvintele nou învăţate, dincolo de regulile de gramatică sau de înţelegerea unui text, în ei creşte încrederea, ceea ce mi se pare mai important decât orice altceva.
Bineînţeles, însă, că nu am reuşit să găsesc reţeta perfectă, care să funcţioneze mereu. Sunt zile când ajung acasă fără pic de energie şi-mi vine să plâng şi să lovesc cu pumnii în pereţi de disperare şi neputinţă. Sunt însă şi zile în care micile victorii mă alimentează să merg mai departe cu speranţă, pentru că ştiu că toţi copiii merită o şansă.
E greu? Da, uneori pare de-a dreptul imposibil. Merită? Habar n-am. Dar sunt aici, pentru că-mi pasă şi am cu mine sprijinul întregii comunităţi Teach for Romania.
*Numele copiilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.
