Fotograful adolescenților

E final de mai și ar fi bine ca Ateneul din București, casă pentru toate ședințele foto ale absolvenților de liceu, să se transforme într-o cascadă răcoroasă care să stingă tot soarele fierbinte de-amiază care se impregnează prin crăpăturile rochiilor lungi; care încinge cămăși și papioane, care pune la testat statul în picioare, pe tocuri. Dar nu se întâmplă, așa că Andrei Stănișteanu, 21 de ani, fotograful clasei a XII-a C din Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” urcă treptele clădirii și începe să-și caute un colț pentru ai lui, pe lângă ceilalți fotografi.

Andrei a prins drag de aparate foto și de apăsat pe butoane din copilărie, când îl fura pe al tatălui și făcea fotografii prin casă. A început din generală să facă poze la piesele de teatru din sala de festivități a Liceului Teoretic „Ștefan Odobleja” cu clasele I-XII. Acum, că se mai uită la pozele din urmă, râde el de el. Nu tu încadraturi, nu tu mult focus, dar era un copil care experimenta cu un aparat și producea amintiri.

Primele baluri pe care le-a fotografiat Andrei au fost pe când era într-a X-a. I se oferiseră 100 de lei odată ca să vină cu aparatul, cu scuze din partea liceenilor că nu au mai mult. Andrei a spus „Sărut-mâna”, doar erau bani pe care-i primea, nu-i dădea. Alteori, i s-a oferit „promovare” pe pagina evenimentului. Deși s-au schimbat multe în felul în care-și alege Andrei clienții, un lucru e clar și neschimbat: îi lasă pe ei să-l caute. „Așa ai alt avantaj, negociezi altfel totul”, spune fotograful, „voi m-ați chemat pe mine, nu eu v-am rugat.”

Andrei lucrează mai eficient cu multe dintre fete. Pentru că parte din ele au mai fost la ședințe foto, chit că asta a însemnat o după-amiază într-un parc în care o prietenă le-a surprins cu un smartphone. Își știu profilul mai bun, știu cum să stea să nu iasă cu gușă. Unele vor să iasă ca într-un pictorial Vogue și Andrei le mai spune ce picior să scoată în față, altele sunt mai serioase și le pozează mai „corporate”. Băieții nu știu de multe ori cum să stea. Andrei îl conduce pe unul dintre cei șapte băieți de la a XII-a C pas cu pas, din spatele obiectivului: „Uită-te la ceas și când îți spun ridici privirea spre mine”. „Deschide ultimul nasture de la sacou”. „Lipește limba de cerul gurii”. „Perfect.”

A mai crescut și Andrei între timp. Dacă înainte era genul de fotograf care apăsa pe buton mai mult la cerere, pentru liceenii care se așezau în linie în fața lui, a învățat treptat să vâneze momentele spontane. Îmbrățișări, dansuri și isterii pe o melodie cunoscută, faimoasa Ani de liceu. Da, încă se pune piesa asta, încă se plânge pe ea. Probabil o să rămână singura piesă care unește atâtea generații. Una mai nouă nu i-ar atinge decât pe puștani, crede Andrei. „Nu am plâns la niciun bal la care am fost fotograf”, își amintește, „dar la al meu, caput. Nu m-am putut abține.” Vrei, nu vrei, anii de școală, văd, se duc și ei.

„Atmosfera din clasă influențează mult calitatea pozelor”, spune Andrei, „dacă îi aud prin spatele meu că fac miștouri de persoana din fața obiectivului, îi rog să se potolească. Le spune să se dea câțiva metri mai în spate, invocând mereu calitatea cadrelor. E un rezultat imediat de care se poate folosi. Vă potoliți, poate ies bine, nu vă potoliți, nu mai e vina mea. Nu e ca la un profesor care-ți spune că dacă nu înveți, peste cinci ani o să se aleagă praful de orice tentativă de carieră. Nu vezi rezultatul imediat, parcă nu-ți vine să te conformezi imediat. Odată, Andrei a fost și drama queen, face și asta dacă e nevoie. „Le-am spus serios că nu mai pot să lucrez în aceste condiții.” Apoi s-a lăsat tăcere.

Andrei îi simte că au început să se impacienteze. Sunt irascibili, mișună de colo-colo, soarele ba arde, ba se mai ascunde după nori și schimbă lumina „studioului” de la Ateneu după bunul plac, ca un copil care apasă pe un întrerupător: sus, jos, sus, jos. Dar Andrei e calm, îi cheamă unul câte unul în fața aparatului. Din spate se mai aude un „o să mi se topească fața”, „așa e maxilarul meu, n-am ce-i face” și cei șapte băieți în costume bleumarin care așteaptă la coadă încearcă să se organizeze într-un „James Bond pose”, pentru un cadru „de brigadă”.

După o oră și jumătate, liceenii încep să nu mai aibă răbdare. Tocurile nu mai au spor pe piatra cubică din fața Ateneului, un băiat nu mai suportă cămașa somon și se descotorosește de ea la colț de clădire, lângă câteva colege care-și fac selfie-uri pentru Insta Stories. Un licean întreabă dacă cineva mai „are baterie la baterie”. O fată sună la șoferul de limuzină să-l roage să vină cu o jumătate de oră mai târziu și să nu-i taxeze din timpul lor, că ei mai au de stat la ședință. Un coleg spune că ar fi fost mult mai cool să închiriez un Party Bus, cum a auzit el la alte licee. O altă absolventă îi spune mamei la telefon că încă sunt la Ateneu și o colegă strigă spre ea: „Spune-i că a făcut o fată foarte frumoasăăă!” O altă mamă care și-a condus fiica la ședință îi amintește că adidașii sunt în geantă.

Mai e totuși și fața cealaltă a monedei, în care vine în fața aparatului „copilul ăla care mereu în pauze își mânca sendvișul în clasă și nu ieșea nicăieri” și Andrei îi aude pe colegi încurajându-l din spate, spunându-i că stă bine. „Să-l vezi cum se luminează tot la față.” Sunt copii care nu se deschid în patru ani în fața profesorilor, spune fotograful, „nu pot să am eu pretenția să-l deschid în 10 minute.” 
A avut la o ședință și un băiat care purta o cămașă cu trei numere mai mari și l-a ajutat Andrei să și-o ascundă pe sub sacou, la spate, în pantaloni, ca să rămână cu câteva poze decente. E și unul dintre motivele pentru care tarifele lui sunt per/ persoană și diferă de la un eveniment la altul.

Andrei reușește până la urmă să termine ședința foto care a durat vreo două ore, nu apucă să fumeze vreo țigară și se trezește că trebuie să alerge de la Ateneu la Sala Palatului, unde a parcat limuzina spre care au plecat de ceva vreme majoritatea absolvenților. Andrei se necăjește un pic, nu i se pare normal ca el să fugă după ei, doar înțelegerea era să fie cu ei în limuzină, să mai facă o oprire în Constituției unde să le facă câteva poze de grup cu Casa Poporului în spate, apoi banchetul propriu-zis. (Dacă ar auzi cineva în câte limuzine s-a plimbat, s-ar gândi că cine știe cu ce se ocupă.) Își pune aparatul în rucsac, mai ia o gură de suc și pornește în pas grăbit spre ei. „Nu știu ce-a fost cu ei, dar o să vorbim despre asta.”

A mai fost acuzat și că fură pâinea de la gură altor fotografi, dar el nu fură nimic. El doar prezintă o ofertă - care, de cele mai multe ori, e la jumătate din cât cer alți fotografi care se plimbă cu oferte prin licee. „Cu toții [liceenii] cunosc cel puțin o persoană care face poze - mai mult sau mai puțin profi”, spune Andrei. Pentru că a ajuns să fie cunoscut în cercurile lor, e și el printre cei solicitați, cu prețuri rezonabile. Un alt principiu de aur pentru el e să nu ia două clase din aceeași școală, pentru că, fizic, nu are când să facă două ședințe înainte de bal, nici să-i urmărească pe toți transpirând și descălțându-se pe ring.

Deși a tot fotografiat liceeni cât era încă licean, Andrei a părut mereu cu câțiva ani peste, sau cel puțin de vârsta lor, pentru că a fost un brunet bărbos. I-a plăcut dintotdeauna să se împrietenească cu absolvenții mai întâi, ca metodă de a face apoi poze mai bune. „Dar la început ieșeam cu ei la țigară și ne-mprieteneam”, spune Andrei, „și făceam prea puține poze.”

Paul Dogioiu e și el proaspăt absolvent al Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu”, din București. A apărut la ședința foto de la Ateneu cu două aparate - unul digital și unul pe film. Răbdător și atent la detalii, spune că fiecare surprinde lumini și momente diferite. Când nu developează într-o cameră obscură, Paul meșterește și prin festivaluri dedicate liceenilor, cum ar fi cel de scurtmetraje, Super.