D.P. Așa obișnuia să semneze articolele pe care le publica în ceea ce era, în anii ‘80, revista școlii. Revistă e impropriu spus, dar nici avizier nu poate fi numit acel panou din PAL prins de peretele de la parterul liceului, care își schimba înfățișarea săptămânal și pentru care scria el și elevii deopotrivă. Hai să-i spunem revistă-hibrid, fiindcă avea conținutul unei reviste, dar aspectul unui avizier.
Op-Ed. Atunci când copiii au început să se plimbe singuri prin casă, am început și eu să mă așez la înălțimea lor pentru a descoperi lucruri atractive pentru ei, dar care i-ar fi putut pune în pericol. Acest exercițiu mi-a adus multă claritate asupra faptului că, din etape diferite, vedem lucrurile diferit. Deși școlarii noștri au depășit de mult perioada în care ar putea trage un teanc de cărți peste ei sau s-ar putea răni în vreun obiect lăsat la întâmplare, vă invit la un exercițiu asemănător - să dezbatem cum le putem insufla copiilor noștri conceptul de dezvoltare personală pe termen lung, pornind de la felul în care programa școlară actuală abordează subiectul.
Irina Maria Mitrofan este de un an învățătoare în Mărgineni, Neamț, într-o școală care adună copii din patru sate. Tânăra de 35 de ani și-a lăsat cariera de consilier la prefectura Neamț ca să intre în programul Teach for Romania. Voia să facă parte „din schimbarea lumii”. Și ea a învățat când era mică într-o clasă simultană de la țară și știe câtă lumină poate aduce un profesor într-o comunitate. Astăzi îi implică pe cei 17 „exploratori” ai ei în stabilirea regulilor, în decorarea pereților, le inspiră dragul de lectură și îi învață să nu le fie frică să spună „nu știu”. De la „nu știu” se construiește. Irina Maria Mitrofan povestește într-un articol pentru Școala 9 ce metode folosește la clasă și cum a fost drumul ei de până acum.