Ne-am gândit la această poveste atunci când am început să negociem despre ce vom scrie în acest articol. Desigur, pornind, de fapt, de la câteva situații care nu ne dădeau pace și pe care voiam să le aducem în lumină. Desigur, pentru a nu se crede că punem această etichetă asupra tuturor profesorilor, o spunem din capul locului: sunt doar cazuri, mai puține decât cele care infirmă această tipologie. Dar uneori este bine să vorbești despre excepții, fiindcă, ne place să credem, recunoscându-se în oglinda textului nostru, o parte dintre oamenii aceștia vor încerca să-și corecteze comportamentul și atitudinea.
Ca să o luăm mai de departe, ne gândeam la aceste cazuri ca la cele ale unor elevi care vin la școală cu tema nefăcută și au scuza pregătită: am lipsit, nimeni nu mi-a spus că avem temă. Sau: am uitat să îmi notez și nimeni nu mi-a spus că avem temă. Sau: mi-am pierdut caietul și nimeni nu mi-a spus că avem temă. Acest „nimeni nu mi-a spus” este... tema. Când îi întrebi: Dar pe cine ai întrebat?, ridică din umeri și n-au răspuns.
Așa și unii profesori. Să luăm un caz. Profesor cu vechime considerabilă, experiență, predă de mulți – să zicem că la nivelul gimnazial. Se întâmplă să aibă la un moment dat o complicație cu niște elevi. Se întâmplă ca această complicație să fie reflectată și în relația cu părinții. Se întâmplă ca, pe acest fond, să meargă la el inspectorul. Poate că inspectorul nu este de aceeași specialitate (să spunem că profesorul nostru predă științe sociale, iar inspectorul care răspunde de aria curriculară om și societate are ca specialitate geografia) și nu cunoaște programa, nu cunoaște materia. Nicio problemă. Lectura unei programe nu este te miri ce complicație. În fond, un profesor adevărat poate face legătura dintre competența generală și cea specifică, dintre competența specifică și conținutul asociat acesteia, cunoaște principiile de bază ale evaluării, înțelege modul în care se construiește o planificare și un demers didactic, recunoaște într-o activitate la care asistă etapele lecției, strategia aplicată și metodele utilizate.
Așadar, să revenim la povestea noastră. Inspectorul se uită prin planificări și prin proiectarea lecției (să zicem că ea există), vede menționată o competență specifică și o caută în programă. N-o găsește. Face ochii mari, se freacă la ei, mai caută, nimic. Sau o găsește, dar asociată unor conținuturi cu totul diferite. Mai mult, constată că subiectul lecției la care asistă nu se regăsește în programele școlare ale disciplinei respective. Sau se regăsește, dar la cu totul alt nivel de studiu. Sau poate descoperă că programa la care se raportează profesorul nu mai este în uz (profesorul predă disciplina Cultură civică – deși ea nu se mai regăsește în planurile-cadru – în loc de Educație economico-financiară). Poate descoperă și că instrumentele de evaluare, cele care generaseră poate complicațiile, vizează conținuturi din afara programei sau nepredate de profesor. Cu mai multă sau mai puțină jenă, în discuția cu profesorul încearcă să clarifice aceste nedumeriri, dar este întâmpinat cu mirare de profesor: Dar ce n-am făcut bine? Păi n-ai făcut, că uite, ai predat ceva ce nu este în programă. Ba mai mult, n-ai predat tot anul nimic din ceea ce este în programă. Păi cum, că eu așa predau demult. Păi știi că această programă nu mai este în uz? Cum să nu fie? De unde să știu? Nimeni nu mi-a spus!
Să repetăm, cu alineat. Profesorul spune, cu alte cuvinte: N-am știut, nimeni nu mi-a spus care este programa după care trebuie să predau! N-am știut! Nu mi-a spus nimeni!
Toate acestea în condițiile în care, la fiecare început de an, la consfătuirile din septembrie, se pune accentul pe obligația de a implementa curriculumului actual, pe formarea de competențe, apoi, pe parcursul anului școlar se organizează – la nivelul unității de învățământ, la nivelul zonei sau al județului – activități metodice, despre care profesorul respectiv nu a auzit, lui nu i-a spus nimeni, nu a știut. Mai mult, în condițiile în care este responsabilitate ta să te documentezi în acest sens (mai ales acum, când accesul la informație este facil).
Un alt caz. Cu mai multe posibile dezvoltări. Profesorul vrea să își dea gradele didactice. Prima dezvoltare. Nu își depune cererea pentru efectuarea preinspecției în termenul prevăzut de metodologie. Vine la director la o lună sau mai multe după și zice: N-am știut, nu mi-a spus nimeni că anul ăsta trebuie să o depun. Desigur, informațiile sunt prelucrate în vreo ședință de consiliu profesoral la care a fost sau a lipsit. Despre care susține că nu a știut. Nu i-a spus nimeni. Desigur, informațiile au fost afișate în sala profesorală. Desigur, se găsesc pe site-ul inspectoratului. Dar LUI nu i-a spus nimeni. A doua dezvoltare. Își depune cererea, își face preinspecția. Dar anul următor nu-și depune dosarul în termen. Aceeași poveste. N-am știut că mai trebuie și dosar, nimeni nu mi-a spus. A treia dezvoltare. Își depune dosar, poate pentru gradul I. Dar uită să se prezinte la colocviul organizat de universitate. Nu i-a spus nimeni. Altă dezvoltare: uită să își facă inspecțiile pentru obținerea gradelor: nu contactează inspectorul sau metodistul, iese din termene. Nu i-a spus nimeni. Sau uită să-și depună lucrarea pentru gradul I. Nu i-a spus nimeni.
Sunt etape care țin de propria dezvoltare profesională. Nu sunt obligatorii. Dar asigură, odată parcurse, un statut mai înalt, o salarizare mai bună. Țin de propriul interes. Mi-e foame. Nu mi-a dat nimeni să mănânc. Muieți-s posmagii?
Ce vrem să spunem este că fie din delăsare, fie uneori chiar dintr-un fel de infantilitate, sunt profesori care așteaptă să li se dea mură în gură. Care nu au conștiința responsabilității față de propria dezvoltare profesională, care nu au conștiința responsabilității față de propria meserie din care, să nu uităm, își asigură traiul (mai bun, oricum, decât niște posmagi). Cineva trebuie să îi tragă de mânecă. Cineva trebuie să le arate. Cineva trebuie să le atragă atenția: mănâncă, dormi, îmbracă-te, predă ceea ce trebuie, evaluează competențe, raportează-te la profilul absolventului, notează, lucrează diferențiat ș.a.m.d.
Sunt profesori care par niște copii. Și care, paradoxal, sunt pe poziția de a educa alți copii. De a-i educa? Poate de a le transmite niște cunoștințe, niște conținuturi teoretice, abstracte. Poate de a-i face de a se îndepărta de disciplina respectivă. Pentru că de formarea unor abilități, a unor competențe, te îndoiești că mai poate fi vorba, dacă ei înșiși nu le dețin. Iar de a-i face să se entuziasmeze în fața cunoașterii, ce să mai vorbim...
Dar, ca să nu încheiem totuși dramatic, și ca să nu se creadă că generalizăm, cum spuneam, ce bine că acești profesori nu sunt decât niște excepții! Și, vrem noi să credem, poate chiar și aceste excepții nu sunt, în situațiile respective, decât în ocazionale momente nefericite. Poate nu sunt așa în general. Poate nu.
Și acum, privind – metaforic – spre voi, colegii noștri care ați ales această minunată profesie, vă îndemnăm să nu le muiați posmagii excepțiilor, ci să-i ajutați să și-i înmoaie singuri. Iar mai apoi, învățați-i să pregătească singuri un cozonac.
