Constantin Lomca este astăzi profesor în Germania, după ce timp de 23 de ani profesor de chimie și biologie în Sydney, Australia, unde a ocupat și funcția de șef al Catedrei de Științe și director de curriculum. A rămas legat de România unde încearcă să vină în fiecare vacanță, dar și pentru a susține traininguri cu profesorii din țară. Expertul în educație a explicat în interviul pentru Școala 9 cum crede el că ar trebui selectați managerii de școală.
Astăzi are loc a doua sesiune de examen pentru cei 122 de profesori din toată țara care nu au putut să participe anterior din cauza Covid-19, fie erau carantinați, fie bolnavi.
Școala 9: Cum ați evalua gradul de dificultate al examenului de director?
Constantin Lomaca: Pentru mine e complet altă paradigmă. Să dai examene scrise pentru director nu există în alte părți. Dacă Germania și Australia au lucrul ăsta în comun, adică două culturi atât de diferite, e clar că e ceva bun în decizia lor. Nu se dau examene aici. Se creează aceste portofolii, se trece prin anumite etape, sunt anumite calificări care se adună și pe urmă sunt interviuri, nu examene. Asta e o chestie la care s-a renunțat demult. Eu n-am întâlnit niciodată în ultimii 30 de ani așa ceva. De vreo 50 de ani nu cred că se mai face așa ceva.
Hai să zic că România este altfel, dar nu înțeleg asta cu testarea abilităților cognitive. Dacă e cineva care să mai candideze pentru funcția de director, se înțelege că anumite lucruri ce țin de abilitățile cognitive le poți evalua din interviul respectiv sau din felul în care scrie. Îi poți cere să scrie ceva pe loc, cum ar schimba școala, de exemplu. Nu întrebările acelea puerile, le-aș zice eu, cu cuțitul și untul și apoi diferența dintre un profesor și un învățător.
Eu știu că ei spun că astea evaluează abilități cognitive, dar eu n-am mai întâlnit așa ceva. Am văzut și bibliografia. Legislația nu o știu bine, nu mă pot pronunța. Dar din cele trei cărți alese din bibliografie - bine alese, deși probabil trebuiau să fie mai multe - sunt întrebări cam „din carte”, despre ce scrie acolo. Nu este o evaluare a unei competențe, aceea de a înțelege o abilitate managerială. Nu mi se par nici acelea suficient de profunde.
Cum vedeți că ar fi putut fi făcută selecția?
Fiecare școală scoate la concurs postul ei și poate să aibă zece aplicanți, dacă e o școală pe care lumea se bate, gen din centrul Bucureștiului față de una de la țară. Și atunci poate avea criteriile ei de departajare. Sunt niște structuri comune, am văzut că și germanii au asta: un anumit tip de dosar, anumite cursuri manageriale acreditate, nu oricine poate aplica pentru postul de director. Pe urmă sunt niște criterii de selecție specifice slujbei respective la școala respectivă. Nu e același lucru să fii director la Gârcini cu a fi director în Sectorul 1.
Ministerul recomandă în alte țări, îți dă sugestii cum să abordezi criteriile de selecție, cum să te pregătești. Abordarea și tipul de răspuns pe care îl dai să fie cât de cât uniform.
Contează interviul în alte părți. Știu că în România lumea spune că că printr-un interviu îi pun pe-ai lor. Nu cred că e chiar așa. O fi subiectivitate undeva, dar din experiența mea, interviul este cel mai important. Pot să fie și trei-patru interviuri, pot fi interviuri mai lungi, să ai interviu cu conducerea școlii, cu board-ul, poate chiar cu primarul, depinde cine este în comisie, de la Minister, de la inspectorat.
Cum e interviul de director în afară?
Îți spune clar: îți trebuie curs de management de atâtea ore, de cutare de atâtea ore. Plus, la orice interviu pentru postul de conducere, ți se cere să demonstrezi nu numai cu gândul, ci și cu fapta, ce proiect ai avut la nivel de școală, de la idee la implementare, dacă l-ai evaluat și care au fost concluziile. Atunci cei care vor să promoveze, trebuie să facă ceva. Când ești mai mic faci la tine la clasă, apoi la câteva clase, poți apoi să-i spui directorului că ai această inițiativă și îl faci la nivel de școală. În dosar spui ce ai făcut și cum a mers.
Asta e prima întrebare care se pune cam peste tot: care este un proiect pe care l-ai dus de la un capăt la altul la nivel de școală.
Rezultatele au arătat că 34% nu au luat minimum 7 ca să meargă în etapa de interviu. Credeți că este posibil ca dintre cei 34% să fie și manageri potriviți pentru școală, pentru care testul să nu fi fost adecvat?
Este posibil. Totuși, din moment ce te duci la un astfel de concurs, chiar dacă știi că șchioapătă, te pregătești și pentru partea care nu-ți convine. Ar trebui să treci de partea asta, chiar dacă nu-ți place. Poate ești un manager bun, dar nu te poți duce la concurs dacă nu l-ai citit pe Hattie (Hattie, J. (2014). Învățarea vizibilă), care e în bibliografie, să zicem. Ar trebui totuși să te pregătești. Acum că e 6.50 sau 7, poate i-au mai scăpat pe unii pe acolo.
Totuși, chiar dacă este un test relativ slăbuț după mine, trebuie să te pregătești, că doar tu ți-ai propus ceva, vrei să treci în etapa următoare. Nu te duci nepregătit. Acum pot fi unii care s-au dus doar să vadă cum este, cred că este și aici un procent destul de mare: hai să văd cam cum e, mă pregătesc și vin altădată.
Trebuie să te duci pregătit, ar trebui să iei peste nota de trecere. E totuși un post de conducere!
„În general actele se verifică după ce ai ajuns la interviul final, nu înainte”
Faptul că a fost o concurență atât de mică, aproape omul și locul, spune ceva despre sistemul educațional românesc sau despre cât de motivant este să ocupi postul de manager al unei școli?
Am avut multe discuții în vara asta când am fost în România cu profesoare care erau directoare sau directoare adjuncte și se întrebau de două-trei-cinci ori: să mă duc sau nu la concurs? Mai întreabă omul ca să-i dea altul încredere în el, face și asta. Dar trecând peste asta, cele cu care m-am întâlnit eu erau foarte bine pregătite, făceau tot felul de lucruri interesante, erau iubite de colectiv, de școală. Și spuneau: „oare mai vreau să mă bag în asta? Mie mi-e bine așa cum îmi este, pot să mă întorc la catedra mea...” Se întrebau de mai multe ori dacă merită. Și asta m-a îngrijorat un pic. Eu le-am încurajat să meargă fiindcă e nevoie de oameni ca ele.
Cred că spune ceva acest gen de frică. Poate să mai fie și hârțogăraia. Eu când mă uit la câtă hârțogăraie trebuie să faci în România, mi se pare că nu trebuie să-ți bați capul... Eu mă uit că aici nu-mi trebuie niciun act. Îți trebuie să ai o diplomă în original, dar în general actele se verifică după ce ai ajuns la interviul final și de multe ori după ce se gândesc să-ți dea postul. Până să te anunțe, atunci te verifică. Ce rost are să verifici actele la sute și mii de oameni, dacă doar unii iau slujba?
Poate să mai fie și lipsa de încredere că au o anumită putere. Observ o anumită teamă și la profesori, și la directori că n-au libertate, că nu au autonomie. Oamenii vor să aibă și autonomie, nu vor să fie doar niște piese într-un sistem.
Uitându-mă din afară, detașat, văd perpetuarea sistemului, adică intri în sistem și apoi continui același sistem,chiar dacă tu ai intrat cu intenții bune. Poate lumea așa se gândește: am eu suficientă libertate și autonomie? Poate am idei de curriculum, am idei de organizare, vreau să fac lucruri, dar dacă nu am putere, nu sunt cu primarul sau partidul care trebuie.
Foarte mulți mi-au spus că trebuie să fie în partid sau să aibă legături cu partidul. Cred că n-am vorbit cu cineva care să nu-mi spună treaba asta, până și la casele corpului didactic, la inspectorate nu mai spun. Toată lumea îmi spune că trebuie să te susțină cineva, dacă nu ești membru de partid.
În sistemul de sănătate s-a făcut o separare a managementului: director medical și director economic în spitale. Considerați că managerul unei unități de învățământ trebuie musai să fie și profesor?
Am o părere fermă. Eu sunt de părere totală că trebuie să fie din rândul profesorilor. Dacă e nevoie de un manager care să se ocupe de trebuie economice, pot angaja un economist sau directorul adjunct se poate ocupa de lucrul ăsta.
Într-o școală, dacă nu înțelegi profesorii și ce se întâmplă la clasă, n-o să înțelegi niciodată sensul real a ce înseamnă curriculum sau educație. Unde am trăit eu, nu am întâlnit directori de școală care nu au pregătire pedagogică la bază, care n-au fost profesori la rândul lor. În toate țările pe care le știu, așa se promovează.
Am observat diferență între directori care nu mai predau și directori care mai predau măcar o oră. Când nu mai predau, se detașează complet de ce se întâmplă la clase, nu-i mai înțeleg pe profesori, uită cum este când ai 5-6 ore pe zi, plus corectat, plus relația cu părinții, cât de mare este tensiunea și se rupe legătura. Am întâlnit profesori foarte buni care au ajuns directori mediocri, s-au rupt de realitate.
Ce tot mai discut eu este faptul că un director bun este implicat direct în curriculum, unul bun știe destul de bine care sunt cerințele, ce înseamnă nu ce este istoria și ce este biologia, ce înseamnă să înveți istoria și ce înseamnă să înveți biologia, că sunt alte moduri de cunoaștere. Deci, eu sunt de părere că directorul plin ar trebui să fie din rândul profesorilor.
Pentru unii care ajung să fie directori este și o recunoaștere a ceea ce sunt capabili.
