Ana are profesori
Compunere
Bună, sunt Ana, sunt elevă și-mi place tare să fiu văzută. Îmi place ca profesorii și colegii să știe că sunt prezentă, chiar dacă nu am note așa de mari, sunt cam de 8, așa, nu învăț chiar la toate și nu sunt cea mai cuminte fată din clasă. Nu, nu îmi doresc să fiu populară, ci doar să fiu vizibilă, luată ca atare și uneori complimentată. Sunt elevul acela care e cu mâna sus, deși nu știe răspunsul exact, care în minte face asocieri cu concepte din afara lecției, care aduce completări (uneori prostești) în timpul orei, cel pe care nu-ți mai vine să-l pui să răspundă, pentru că sigur zice o tâmpenie și care (cel mai important) nu lipsește, nu se îmbolnăvește niciodată.
Sufăr ca un câine rănit când primesc o notă pentru ceea ce par și nu pentru ceea ce sunt, când observ nedreptate în notare și atitudine, iar asta mă îndârjește teribil. Nu-mi pasă absolut deloc de note, îmi știu locul și nu mă validează nici un 4 la mate și nici un 10 de la geografie (deși geografia e chiar grozavă). A, scriu cele mai frumoase compuneri din clasă, iar doamna de română știe asta.
Profesorii mei sunt oameni normali. Alții nu știu și nu am cum să compar. E drept, nu prea seamănă cu învățătoarea mea, care e absolut grozavă; ea m-a îndemnat să merg la școala de muzică pentru că sunt talentată. Mi-a zis că e un mare har; în fața ei nu mă simțeam prost atunci când aduceam vreo completare în ore. Știam din privirea ei cât pot „să mă întind” și știu că mă iubea tare de tot, deși nu eram cea mai bună din clasă. O vreme m-am gândit că poate de asta m-a îndemnat către muzică, dar nu cred că e adevărat.
Anii au zburat așa, fără ca eu să fi avut un reper real; mă gândesc acum că și eu am fost vinovată. Nu prea eram serioasă, profundă și nici preocupările mele nu erau stabile dincolo de compuneri și poeziile din afara programei pe care le citeam singură, acasă. Învățam pentru note, ca să nu o supăr pe mama și mi se părea normal deoarece majoritatea colegilor mei făceau același lucru. Am avut câțiva profesori serioși de care îmi era teamă, alții livratori de programă, unii indolenți cu elevii, iar unii chiar faini. Domnul de biologie, de exemplu, era grozav: se prefăcea că e un organ și ne îndemna să punem întrebări, să vorbim cu un rinichi (Dar ce faci tu, măi, rinichi, în corpul meu?), sau să întrebăm o muscă unde pleacă iarna. Era super amuzant și aflam o grămadă de lucruri, dar l-am avut doar un an, când eram clasa a cincea.
În liceu n-am mai scris compuneri că nu ne mai cerea profesorul de română. Nu ne preda toate textele din manual, iar eu chiar l-am întrebat odată de ce nu facem poezia aia de la pagina X „Mistrețul cu colți de argint” (că o citisem eu în cămin și chiar mă impresionase). Ne dicta texte dintr-o carte care îl avea pe Mihai Eminescu pe copertă, iar când l-am întrebat ce înseamnă „hegemonie” și m-a trimis la dicționar, s-a terminat totul. Nu prea m-am mai dus la ora lui.
Nici nu știu acum pe cine să uit: pe educatoarea care mi-a spus că n-am ureche muzicală, pe profesorul care mi-a demonstrat că sunt incultă doar pentru că ai mei mă luau la câmp să muncesc sâmbăta, pe doamna de cor care m-a pălmuit în fața formației, pentru că i s-a părut că nu cânt, pe pedagoga care ne fura mâncarea sau pe profesorul care nu putea accepta o părere diferită de a lui. Marele meu noroc au fost profesorii de specialitate: orele individuale, de flaut sau de pian în cazul meu, se desfășoară altfel și în acel moment ajungi la un alt tip de relație cu profesorul. E o muncă vie care unește, iar cele trei ore săptămânale ajung să te conecteze. Sunt oameni foarte buni pe care i-am iubit sincer, riguroși și disciplinați, de la care am învățat și eu asta. Alături de ei am dezvoltat relații pe care le cultiv și astăzi.
Oamenii nu-i uită pe cei care i-au făcut să se simtă bine. Dar nici pe ceilalți.
Pare surprinzător, nu? Să spun că persoanele care au lăsat o amprentă asupra mea au apărut abia în facultate. Pentru mine chiar e îngrijorător, dacă mă gândesc mai bine: de la învățător până în anii facultății, am trecut prin 8 ani fără să-mi găsesc un rost, un scop, fără să fiu curioasă de nimic în plan școlar în afară de muzică, iar eu îi învăț pe copii că dacă nu mai ești curios, atunci s-a cam terminat totul.
„Dar de ce eu, Domnule profesor? Știți bine că mi se spune «Ana-Revoluționara» pe toate holurile și în toate sălile acestei universități, că am avut restanțe la dumneavoastră, la ansamblu coral și dirijat, că v-am mâzgălit băncile din sală cu texte în versuri despre profesori și colegi și multe alte chestii. Puteți alege pe oricine și totuși m-ați ales pe mine”.
Așa l-am întrebat în anul cinci de Conservator pe domnul G.D., cel mai tare profesor de teoria muzicii, care a strigat lista cu cei trei studenți pe care-i va coordona personal. Doi erau cei mai buni, primii din clasă, iar al treilea nume era al meu. M-am ridicat din bancă în slow-motion și l-am întrebat de ce, pentru că nu-mi puteam stăpâni uimirea, dorind poate să-mi confirme, astfel, că alege un student mediocru pentru că e mai ușor de coordonat, mai lejer de lucrat, știti, pretenții mici… din astea.
„Pentru că tu, Ană, ești un alt soi de student. Darul tău e unic și eu aș vrea să știi că-l văd. Și apoi, mai mult de jumătate ați avut restanțe la mine, la ansamblu și dirijat, pentru că sunteți niște lepre.”
Am plâns. Ce a însemnat? Confirmare: exiști, te văd, știam de tine încă din prima zi, mergi înainte că-ți întind o mână și te ajut. M-a responsabilizat atât de mult și am muncit pentru lucrarea aia pentru că nu am vrut să-l dezamăgesc. Dacă mi-ar fi zis să încep din nou cei cinci ani de Conservator, aș fi făcut-o fără să stau pe gânduri o clipă, pentru că aveam un reper, un om pentru care orice muncă avea rost. Pentru el am dat examenul la master, pentru el m-am apucat să învăț din nou, singură, tot. Așa arată pentru mine chipul unui profesor mare, iar acela a fost începutul devenirii mele ca om. El e profesorul-amprentă.
Dar mai e unul. Și eu i-am fost elevă și lui.
Profesorul – ecou; acela care nici nu-și dă seama ce impact are în viața ta, pentru că așa e el; nu-și propune să fie extraordinar pentru studenții săi, pentru că este extraordinar tot timpul. E profesorul acela care te vulnerabilizează la maximum și te dezarmează prin simplitate și firesc. Cel care îți vorbește cu „Dumneata”, care te scuză că ai întârziat, dar tot ai absent pentru că el e corect. E cel care îți găsește în orice încercare prostească de a orchestra un colind ceva bun, cel despre care afli pe internet ca a câștigat premii UNESCO (Niște fleacuri, măi, copii) și de la care înveți abia la 24 ani de ce muzica e așa cum e, pentru că până la el nimeni nu a știut cum să-ți explice asta. Știti, eu nu cred că ați întâlnit profesorul care îți pupă mâinile pentru că i-ai cântat o doină, care îți pune nota patru cu dragoste, care plânge când ascultă pe youtube înregistrări cu studenții lui, cel care îți cere ajutorul în probleme de tehnologie pentru că vrea și el să învețe ceva de la tine.
În timp, chipurile celor care au trecut prin fața mea s-au așezat în lumină sau în uitare. Pe cei pe care i-am observat și ținut minte i-am regăsit și acum în alți profesori, i-am împărțit pe categorii, categoriile mele; pe unii îi iubesc și admir sincer, față de alții mă țin tare.
Profesorul – umbră. Cel care nu reușește să confirme și așteapă pensionarea altora din catedră pentru a înflori. Sau să obțină gradul didactic I. Un om care nu prea reușește să se facă plăcut, iar el știe asta. Un om pentru care obediența elevului e calitatea centrală, cel care nu acceptă o altă părere, iar simplul fapt că poate a avut doar nota zece în școală ca elev îi oferă statut. El e profesor, punct.
Profesorul – impresar. Cel care se folosește de elevi pentru a realiza studii, articole, materiale, proiecte. Face poze. Multe. Nu e un om rău, nepregătit, dar nu se irosește în nimicuri nefolositoare. Publică mult, desfășoară activități și chiar pare plăcut. Te prinzi târziu că ai fost folosit, atunci când deja nu îi mai ești elev. Sau coleg.
Profesorul – datorie. Își face orele cu simțul datoriei. E un bun pedagog și a implementat un sistem propriu în care elevii reușesc să învețe și să obțină rezultate frumoase. Nu e sentimental și îl prefer oricând altora; e cel căruia nu știi ce discurs să-i formulezi la cursurile festive. Nici nu prea vine la ele deoarece și-a făcut treaba, știe asta și nu se dă în vânt după festivism.
Profesorul – somnifer. Ți-ai dori să aibă chef, pentru că materia lui e chiar grozavă. Ai vrea să poți să-i spui asta, dar nu îndrăznești, pentru că n-ai curaj. E supărăcios.
Profesorul – gazetă. Știe tot ce e în clasă, acasă și parcă își dorește să mai afle. Preocupat de nimicuri, de banchet, bal, trăirile personale ale noastre, pare a fi cel mai de treabă profesor cel care „Chiar mă înțelege”. Nu prea mai apucă să facă vreo oră pentru că e destul de solicitant să întelegi fiecare copil în parte și apoi, clasele noastre sunt numeroase. Plătit la fel ca ceilalți.
Profesorul – școală de top. Nu știe cum să predea, dar e fericit că e unde e. Într-un liceu tehnologic nu s-ar descurca și probabil ar deveni gazetă dar e norocos că are elevi buni, iar școala în care este îi oferă statut.
Profesorul – influencer. E pe rețelele de socializare prezent mereu. Nu e creator de conținut, dar el așa crede. Confundă educația online cu educația la distanță. Mai crede că un număr de like-uri e echivalent cu valoarea, că are mulți prieteni virtuali și că orice activitate desfășurată cu copiii e educație.
Profesorul – maestro. Meseriaș, sever, riguros. Profesor de poveste cu cultura muncii temeinice. Nu facem glume, dar când facem le povestim o viață. Performant, iei bacul cu ce faci la clasă, se îngrijorează pentru tine la examene și olimpiade, e cinstit și nu te minte, nu-l suporți în primii ani, dar e singurul de care îți mai amintești cu drag după 40.
Profesorul – drojdie. Cam toți învățătorii pe care i-am văzut vreodată plus alții plini de lumină. Oameni extraordinari, temeinici, neobosiți, masa mare a profesorilor din România pe care nu aș putea niciodată să-i egalez în profesionalism, răbdare, blândețe, determinare sau curaj.
Ana e profesor
Plan de compunere
„Aveți curajul de-a fi alături și de-a vă expune în ridicol pe scenă alături de noi. Nu ne lăsați niciodată singuri.”
Indroducere
Bună, sunt Ana, sunt profesor și de fiecare dată când un copil mă vede, întâi îmi zâmbește și abia apoi mă salută. Ăsta e un lucru chiar plăcut după 15 ani.
Idei de cuprins
Nu sunt un profesor grozav, dar sunt un om curajos și sigur pe mine, chiar dacă nu reușesc mereu să fac tot ce-mi propun. Deseori mă las furată de atmosfera claselor: nu pot să spun „Lasă asta” unui elev care îmi adresează o întrebare în afara lecției sau care comentează pe lângă.
Inventez povești și dialoguri chiar și la clasa a X-a și deseori mă uită Dumnezeu în clasă; predau prin joc de rol și iubesc să-i adun pe copii în cor să cântăm. Nu am cele mai bune coruri, nu prea sună ele așa cum ar trebui, dar cu siguranță le am pe cele mai vesele și determinate.
Am început să cânt la șosete, la pix și la hârtie de copt încă din primii ani, pentru că îmi era la îndemână și, în timp, am observat că nu am nevoie de mare lucru pentru a face o oră grozavă. M-am învățat să am mereu pregătită o versiune a aceleiași lecții pentru situația în care nu aș avea curent electric sau device-uri. Nu mi-a fost teamă niciodată de inspecții, le prefer oricând; am pregătite materiale speciale pentru momentele în care mi-e rău sau sunt cuprinsă de lehamite (pentru că uneori sunt).
Nu mă împrietenesc cu părinții și nu mă bag în viața elevilor. Nu predau niciodată lecția cu muzica religioasă din manual, pentru că am elevi ce aparțin mai multor culte și nu e corect.
Când văd elevi îndârjiți sau vorbăreți peste măsură, mă gândesc că așa eram și eu și parcă mă văd mică și nesigură. Mă mai gândesc cum ar fi azi Ana-eleva dacă ar fi avut-o în gimnaziu pe Ana-Profesorul.
Mi-aș dori să fiu pentru toți un profesor – datorie(1) sau un profesor – maestro(2), dar știu că nu voi fi niciodată, așa că mă mulțumesc să fiu drojdie(3), ecou(4) și poate un pic amprentă(5).
Concluzii
Copiii mei spun că sunt cel mai bun profesor al lor, dar nu au termen de comparație, deci nu e relevantă constatarea. Ce e relevant e că am mai sus cinci puncte cardinale ca indicatori, iar asta mă ajută. Mult.
Toți am avut în școală profesori faini care ne-au deschis mințile și profesori nașpa care ne-au terorizat, ne-au speriat, ne-au tăiat pofta de învățat. În campania „Good prof/ bad prof” invităm profesori, elevi și persoane publice să-și povestească experiențele, să facă portretul unui prof „good” și al unuia „bad”. Sperăm ca dihotomia „așa da/așa nu” să-i inspire pe cititori, să-i ajute pe profesori și să învățăm cu toții din ea. În această săptămână, echipa Școala 9 povestește, cu nuanțe, despre profesorii buni și răi. Așteptăm și textele voastre pe adresa redactie@scoala9.ro.
