Prin firma pe care o conduce, Julia îi consiliază pe alți absolvenți de liceu care visează, cum a făcut-o și ea la un moment dat, să studieze la universități prestigioase din străinătate. Printre cei pe care îi ajută sunt și Bianca și Crina, fetele care au fondat un club de lectură bazat pe lista de cărți a lui Rory Gilmore.
În prezent, 40.000 de români studiază în străinătate, potrivit datelor furnizate de Unesco.
Julia i-a dat romanului ei autobiografic un titlu temporar: „(A Study on) Romanian Grief in America” / „(Un studiu despre) dorul românesc din America” și a prezentat primul capitol al cărții la o conferință organizată în septembrie de The Rory Bookshelf, clubul Biancăi și al Crinei.
Julia spune că a urmărit să scrie onest despre anii petrecuți în SUA, despre perioada facultății, unde a studiat neuroștiințe și psihologie, despre relația cu ceilalți români pe care i-a întâlnit acolo, colegii și profesorii ei, despre cum s-a îndrăgostit de un alt român care a studiat la Harvard și pe care l-a cunoscut la „o cină de români, ne-am luptat pe o sarma”.
Își descrie experiența drept „plină de durere și dor, depresie, singurătate”, presărată cu momente fericite, dar și cu abuzuri emoționale și psihice, și vrea să arate, prin cuvintele ei, că visul american, chiar dacă a venit cu idealuri, nu e deloc atât de roz pe cât se spune.
Publicăm, atât în română, cât și în varianta originală, în limba engleză, un fragment din autobiografia Juliei Boca, „(A Study on) Romanian Grief in America”. Fragmentul în limba engleză este la finalul textului.
Fragmentul în limba română:
Gânduri de întoarcere acasă
De fiecare dată când îmi venea menstruația, după absolvirea facultății, începeau să-mi apară gândurile de a mă întoarce acasă. Am discreditat astfel de iluzii pe baza emoțiilor mele întrepătrunse și a sindromului premenstrual, însă toate acestea sunau adevărat. Visul meu rămânea acela de a fi numită Ministră a Educației din România, pentru a impune o schimbare pe care zeci de candidați anteriori nu au reușit să o implementeze.
Nu mai puteam să-mi formez un viitor distinct în America, oricât de mult aș fi încercat. Părea că oul s-a spart, în sfârșit. A fost eliberator să mă împac cu ideea că America nu mai era scopul suprem și că am îndurat suficientă durere, umilință și discriminare pentru sute de vieți. Nu mi-am dorit aceeași soartă pentru copiii mei și pentru nepoții lor. Vreau să vorbească limba mea maternă, să guste din mâncarea incredibil de delicioasă a României, să cânte cântecele noastre care te forțează să dansezi în mijlocul camerei chiar dacă nu ți se alătură nimeni altcineva.
Și cu fiecare gând care mă mângâia despre acasă, universul părea mulțumit cu a forța pe aceeași cale ca mine mai mulți oameni care au ales destine similare. Oameni care au retrogradat visul american pentru confortul sufletului, pentru liniștea și pacea pe care nu ai putea să le cumperi la cel mai apropiat Duane Reade (lanț de farmacii din SUA, n.r.) la reduceri. Prețul neliniștii, al brizei calde din curtea de la țară a bunicii mele, pentru râsetele de care m-am bucurat la un pahar de vin cu prietenii mei din copilărie a însemnat să evadez dintr-o lume pe care am construit-o de la zero în ultimii cinci ani. O lume prin care cea mai mare parte a anilor mei de formare ca tânăr adult m-a modelat și m-a aruncat în lume, aducându-mi un adio dulce-amărui.
Sacrificiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului m-au traumatizat în așa fel încât m-am temut că le voi transmite copiilor mei. Auzisem doar povești despre traume generaționale ale imigranților care, în cele din urmă, m-au zguduit până în măduva oaselor și m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva spre asta mergeam, inconștient. Dacă aș fi ales să-mi construiesc viața aici, am recunoscut în liniște cât de departe aș fi mers pentru a-mi vedea rădăcinile construite pe solul fertil american. Dar adevărul este că solul nu mai este fertil de zeci de ani. America este sufocată de imigranți ca mine, care visează la o viață mai bună, însă am fost cu toții de acord că este mai degrabă mai aproape de ultimul nivel al iadului lui Dante.
Libertatea financiară este cea care ne-a sufocat. Visul american m-a abuzat până la miez, în timp ce toată lumea privea și era de acord în tăcere. Cum ar putea sănătatea mea mintală să reziste în această frenezie a libertății vândute și cumpărate, când inima mea tânjea după acasă?
Fragmentul în limba engleză:
Thoughts of returning home
Each time my period would come after graduating college, I would begin nurturing thoughts of returning home. I discredited such delusions based on my intertwined emotions and PMSing, yet they all rang true. My dream remained to be appointed as Romania’s Ministry of Education, prevailing some sort of change that tens of previous candidates failed to implement.
I could no longer form a distinct future in America regardless of how much I tried. It seemed as if the egg finally cracked. It was freeing to come to terms with the idea that America was no longer the ultimate goal and that I endured enough pain, humiliation, and discrimination for hundreds of lifetimes. I did not want the same fate for my children and their grandchildren. I demand they speak my mother tongue, taste Romania’s incredibly delicious food, to sing our songs that force you to dance in the middle of the room even if no one joins you. And with each thought I caressed about home, the universe seemed content to force more people on my path that chose similar fates.
People who relegated the American dream for the comfort of the soul, for the peace and quiet you wouldn’t be able to purchase at your nearest Duane Reade on sale. The price of disquiet, of the warm breeze of my grandmother’s countryside backyard, for the laughs I rejoiced over a glass of wine with my childhood friends meant to evade a world I built from scratch for the past five years. A world through which most of my formative years as a young adult shaped and threw me into the world, bidding me a bittersweet adieu.
The sacrifices I have made along the way traumatized me in such a way I feared I would pass it down to my children. I had only heard stories of immigrant generational trauma which ultimately shook me to my core and left me wondering if this is what I was unconsciously working toward. Had I chosen to build my life here, I quietly acknowledged how far I would have gone to see my roots built on American fertile soil. But the truth is, the soil has not been fertile for decades. America is suffocated with immigrants such as myself dreaming of a better life, yet we all collectively agreed that it is closer to Dante’s last level of hell.
Financial freedom choked us. The American dream violated me to my pulp while everyone watched and agreed in silence. How could my sanity prolong in this frenzy of sold and bought freedom when my heart longed for home?
Fotografia principală: arhiva personală a Juliei Boca
