Dedicăm luna ianuarie profesorilor cuprinși într-un sistem masiv, care pare de nemișcat. Am numit-o „Statu-quo”. Un reper important în incursiunea noastră este noul Cod-cadru de etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar – cinci pagini de interdicții fără pedepse și fără mecanisme de deliberare morală. Deși a produs ceva vâlvă la început de an școlar – mulți părinți au fost revoltați de interzicerea meditațiilor cu elevii de la clasă – lucrurile s-au cam întors la normal. Conform chestionarului online despre meditații adresat părinților în noiembrie 2018 (la care au răspuns 269), 42% dintre ei spun că prevederea nu îi afectează.
Ce-i drept, câtă vreme motivația părinților se concentrează în sintagma „ce e mai bun pentru copilul meu”, ordinele se dau de sus în jos, fără conlucrarea tuturor părților, iar trainingurile etice lipsesc, mentalitățile nu se schimbă.
Așadar, l-am întrebat pe Valentin Mureșan, profesor de Filosofie Morală la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti – interesat atât de etica aplicată (instituționalizarea eticii, managementul eticii în organizații), cât și de cea teoretică – cum ne poate ajuta alegerea morală să gândim dincolo de interesul propriu, ce putem face ca prevederile Codului etic să fie respectate și cum s-ar putea implementa o infrastructură etică de succes în școli.
Fotografie din arhiva personală
Școala9: În contextul în care se spune încă, în anumite locuri, că morala e o chestiune de bun-simț sau ceva ce învățăm de la bătrânii satului, ce ar trebui să înțeleagă un profesor de gimnaziu sau un părinte prin datorie morală și alegere etică, în contextul comportamentului în viața din școală?
Valentin Mureșan: Evident, termenii „datorie morală” şi „alegere etică”, precum mulţi alţii, nu fac parte din vocabularul moralei bunicii. Morala arhaică a bunicii nu se ocupă de conflictele de interese, de morala prezenţei la ore, de scutiri de activităţi şcolare, de morala cadourilor instituţionale, de hărţuirea sexuală etc. Etica şcolii, ca etică instituţională, se ocupă de viaţa morală a şcolii. La fel ca şi finanţele sau asigurarea calităţii activităților şcolare, şi viaţa morală a şcolii poate fi manageriată. Un profesor sau un părinte ar trebui să ştie că sensurile „eticii” sunt diverse şi că nu trebuie să intre în panică: există şi morala arhaică, formulată ca mulţime de pilde şi umărind formarea caracterelor, dar şi morala deontologistă (de origine kantiană sau creştină) în care actorul principal e „datoria morală”. Morala bunicii şi etica lui „trebuie” coexistă. Ceea ce e clar e că nu putem folosi morala bunicii pentru a construi o etică instituţională şcolară şi a o face funcţională în şcoli.
Noi discutăm aici despre codul etic al şcolilor, deci despre morala instituţională. Aceasta include conflictul de interese, etica parcării maşinilor de către elevi, cadourile instituţionale, eticheta în şcoli, prezenţa la ore, problema consumului de droguri, un cod al ţinutei vestimentare, aspecte care nu au nimic în comun cu morala bunicii. Deci morala bunicii e irelevantă pentru rezolvarea unor dileme etice (două datorii la fel de valabile care nu pot fi respectate simultan în anumite circumstanţe). Dacă „alegerea morală” între două tipuri de acţiuni e o chestiune de intuiţie iraţională, atunci morala devine o chestiune mult prea relativă. Morala trebuie să aibă o anume obiectivitate în aşa fel încât să aibă sens întrebarea „de ce?” aplicată unor judecăţi morale: de ce este avortul imoral? Intuiţia morală nu e de ajuns, e nevoie de deliberare. Şi pentru aceasta, „metodele de decizie etică” ne ajută să evaluăm moral persoane şi acţiuni.
Datoriile morale sunt obligaţii sau interdicţii aplicate unor tipuri de acţiuni. „Trebuie să nu jigneşti elevii ironizându-i gratuit” poate fi o datorie morală înscrisă în codul etic al şcolii. Ea e cerută de societate, aici de comunitatea şcolară, şi e impusă prin sancţiuni punitive sau un climat instituţional adecvat. Datoriile morale ghidează conduita morală şi provin din principiile etice (principiul dreptăţii, al respectului demnităţii, al maximizării binelui şi minimizării răului), care la rându-le sunt întemeiate pe o ştiinţă (teoria utilitaristă a lui Mill se bazează pe psihologia asociaţionistă, principiismul pe morala comună etc.). Principiile etice nu ghidează acţiunea, ci delimitează spaţiul moralului. Decizia de a plasa sau nu un număr de datorii în codul etic sub forma de reguli morale îi revine unei Comisii de etică şi, în cele din urmă, întregului personal al şcolii: elevi, profesori, personal administrativ. Morala şcolară trebuie să fie emanaţia celor ce o suportă.
Ș9: Atunci când părinții se gândesc doar la binele copilului lor – un lucru uman, de altfel –, fac alegeri etice? Cum li s-ar putea schimba mentalitatea într-o direcție morală, dincolo de interesul propriu?
V.M.: Comportamentul egoist nu e unul moral. A alege acele acţiuni care ar aduce beneficii numai copilului tău e profund imoral, căci e o alegere părtinitoare care îi discriminează pe ceilalţi copii. E o formă de nedreptate. Una dintre caracteristicile definitorii ale datoriilor morale e caracterul lor imparţial: în faţa tribunalului moral toţi suntem egali, indiferent de statutul intelectual sau social pe care îl avem. O reorientare într-o direcţie morală a atitudinii părinţilor ar presupune să-i facem să se amestece în problemele şcolii pentru a aduce îmbunătăţiri procesului didactic avându-i în vedere pe toţi elevii, imparţial, nu doar pe copilul lor. Această obligaţie poate fi înscrisă în cod şi impusă instituţional.
Ș9: Ce întrebări concrete ar trebui să-și pună părinții și profesorii pentru a ajunge, în cele din urmă, la decizii etice?
V. M.: Ei ar putea să formuleze întrebări simple ce urmează însă linia marilor principii. Se obţin astfel „metode simple (uneori simpliste) de decizie (sau evaluare) etică”, de care e plin internetul. În general, deciziile etice se referă în primul rând la situaţiile mai încâlcite din practica morală, anume la dilemele etice, la introducerea unor reguli noi în cod sau la eliminarea unor reguli vetuste. Rezolvarea acestor cazuri – spre deosebire de simpla respectare a regulilor, presupune intervenţia unor specialişti în managementul eticii, care pot fi membrii unei Comisii etice menită să îmbunătăţească codul moral. Ei au la dispoziţie „metode de decizie etică” (metoda utilitaristă a celor două niveluri, matricea etică, metoda creştină, cazuistica morală, principiismul etc.). Diferite organizaţii au inventat o mulţime de metode mai simple de decizie etică; ele pot fi găsite pe internet. Dar nicio metodă nu e un algoritm, ci o procedură aproximativă pe care întreg personalul unei şcoli trebuie să o admită şi să-i stabilească sancţiunile.
Dacă vrem ca prevederile codului etic să fie respectate, trebuie create mecanisme de impunere: sancţiuni diverse, comisie de litigii, ombudsman etic, director pe probleme etice şi de conformitate. Dar un simplu cod etic nu funcţionează de la sine, fără aceste ingrediente instituţionale care-l fac aplicabil, şi fără un climat instituţional favorabil eticii.
Ș9: De ce nu este etic din partea profesorilor să accepte elevi de la clasă la meditații? Unii profesori argumentează că nu li le schimbă comportamentul față de elevii cu pricina la notarea lucrărilor sau la predarea în clasă.
V.M.: Pentru că aceasta creează condiţii favorabile abuzului şi discriminărilor multiple. Unii profesori au făcut industrie din meditaţii, amenajîndu-şi săli speciale pentru zeci de elevi. Dar sunt şi „meditaţii acceptabile”, mai ales cele de care beneficiază întreaga clasă de elevi. Dar ele trebuie precizate în toate detaliile lor. Eu cred că nu e rea ideea unei pregătiri suplimentare, specializate, pentru cei ce vor să continue studiile după liceu. Uneori eşti obligat de împrejurări: la artă teatrală nu primeşti o instrucţie şcolară, deci trebuie să faci meditaţii, la alte materii e nevoie de o pregătire mai solidă. Organizarea acestui proces sub forma „meditaţiilor” e vicioasă căci are aspectul unei „afaceri”, deşi nu e întotdeauna aşa.
În forma actuală sunt permise abuzurile. Procedura e imorală pentru că încalcă principiul imparţialităţii (sunt favorizaţi copiii cu bani), care e o formă a principiului dreptăţii. E de asemenea o încălcare a principiului conflictului de interese.
Ș9: Dacă o generație tânără învață că ia 10 doar în schimbul unui cadou sau doar dacă face meditații cu profesorul de la clasă – indiferent că a ajuns la această învățătură printr-un zvon, o prejudecată sau o experiență – se creează o realitate paralelă greu de combătut. Sunt persoane care consideră deja „atenția” sau „cadoul” o practică comună de conviețuire în viața din școală – cum îi antrenăm moral ca să înceapă să se gândească la genul ăsta de activități ca la niște practici imorale?
V.M.: Pentru a schimba sau introduce o practică morală nouă e necesar să avem instrumentele adecvate pentru construcţia unei „infrastructuri etice” a organizaţiei. Mă gîndesc în primul rînd la trainingurile şi auto-trainingurile etice. De pildă, chiar pe tema „cadoului instituţional”: Sunt admise cadourile făcute profesorilor? Care anume? Între ce limite financiare? Comitetul de părinţi are dreptul să propună anumite atenţii care să fie utile clasei? Sau trebuie să fie utile şcolii? În ce condiţii de discreţie? Evident, aceste traininguri şi auto-traininguri se adresează părinţilor şi profesorilor, nu elevilor. Ele trebuie însoţite de mijloace de constrângere clar formulate. Stimularea discuţiei etice libere contribuie la schimbarea unui pattern de gândire etică chiar dacă acesta e adânc înrădăcinat în tradiţie.
Ș9: În același timp, unii spun că vor să ofere o floare sau o cutie de bomboane ca un simbol al recunoștinței (prevedere care nu există în cod) – cum armonizăm elementele imorale cu gesturile de gratitudine?
V.M.: Membrii Comisiei de etică, în urma unei dezbateri şi consultări cu experţi din ţări în care aceste activităţi sunt mai avansate, stabilesc ce trebuie făcut. În altă organizaţie lucrurile pot sta altfel. Numai la nivelul principiilor situaţia trebuie să rămână stabilă. În schimb, regulile morale pot fi variabile. Bineînţeles, în oraşele mai mici putem adopta o formulă de organizare sistematică prin unificarea instituţiilor care să fie mai simplă graţie comasării unor funcţii (numai Comisia de etică şi Biroul de etică pot decide).
Ș9: Ați declarat într-un interviu mai vechi că „Nu de un cod etic avem nevoie, ci de un sistem de management etic, o infrastructură etică”. De ce este nevoie, cine trebuie s-o facă, ce trebuie să conțină? Putem vorbi de etică în școli în lipsa unei astfel de infrastructuri?
V.M.: Un cod etic ca atare nu are viaţă. Pentru a fi viu, el trebuie plasat în contextul unei „infrastructuri etice”. O infrastructură etică e un subsistem de instrumente instituţionale, menit să micşoreze riscul moral (adică probabilitatea efectelor nocive – de la cele financiare până la cele reputaţionale – ale actelor imorale tipice din acea organizaţie). La noi, etica instituţională nu funcţionează şi din cauza lipsei unor infrastructuri etice (care pot fi gândite şi pentru un consorţiu de unităţi şcolare). Cine are datoria să iniţieze o asemenea construcţie instituţională? Directorul şcolii (şcolilor) sau Primăria. Fără un serios sprijin politic, financiar şi administrativ nu poate fi organizat un sistem de management etic funcţional în şcoli. Vom avea numai dorinţe pe hârtie.
Primul pas e ca directorul să ceară realizarea unei diagnoze etice a şcolii, o ierarhie a principalelor acţiuni imorale comise în acea şcoală, după părerea elevilor şi a personalului. Apoi va angaja un grup de reprezentanţi ai şcolii care să creeze prima formă a codului etic. Primul semn concret că se vrea realmente un sistem de management etic rezidă în deschiderea unui Birou pe probleme etice şi de conformitate, condus de un Director şi dotat cu personal adecvat, inclusiv experţi în consultanţă morală. Feedbackul dintre Biroul de etică şi personal e asigurat de un hotline etic, iar Biroul de etică e instanţa instituţional-birocratică a infrastructurii.
Comisia de etică are ca scop principal updatarea codului, care e o activitate continuă. Apoi, Comisia de analiză sau de stingere a litigiilor. Eticheta în şcoală, un program riguros şi obligatoriu de training etic pentru întreg personalul, încheie provizoriu lista elementelor infrastructurii etice. Corelarea acestor elemente ca şi diverse inovaţii se pot face ţinând cont de circumstanţele variabile.
Ș9: Putem folosi un cod-cadru fără traininguri şi alte elemente ale infrastructurii?
V.M.: Asta facem acum: „aplicăm un cod-cadru” în absenţa celorlalte elemente ale infrastructurii etice. Ceea ce nu se poate. Trainingurile etice sunt vitale. Institutul pentru Politici Publice al Australiei a elaborat o serie de recomandări pentru a ajuta instituţiile să implementeze cu succes codurile etice în structura şi planurile lor strategice: a) În cel mai avansat stadiu al evoluției managementului eticii vom afla codurile etice absorbite în planurile strategice ale instituţiei (comasarea conducerilor şi obiectivelor); b) Trainingul conducerii instituţiilor în domeniul luării deciziilor etice astfel încât să formăm liderilor abilitatea de a judeca moral pe bază de argumente; c) Încorporarea valorilor în programele de consiliere; d) Integrarea valorilor etice în politicile instituţiei; e) Stabilirea unor măsuri decente de impunere a respectării codului etic; f) asigurarea unui feedback (hotline etic). Se adaugă un test simplu de rezolvare a dilemelor morale, de tipul: Sunt eu oare pregătit să îmi văd acţiunile relatate pe prima pagină a ziarelor de mâine?
