Iuri Isar a fost profesorul meu de grafică într-a XI-a și a XII-a, la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, și el m-a învățat tot ce știu. Tot ce fac eu frumos (atunci când fac) există pentru că am avut șansa să îl întâlnesc. Deși el nu mai e, mi-am notat în jurnal câteva dintre lucrurile pe care ni le zicea la ore. Nu-mi amintesc întâmplări cap-coadă, concrete, ci mai multe stări simțite, pentru că ce făcea el era să vorbească în timp ce noi lucram și să creeze o atmosferă în care era o plăcere să descoperi lumea, desenând.
Era o persoană jovială și pe lângă faptul că explica foarte bine, dădea multe exemple ca sa înțelegi și mai bine ce voia să spună teoria. Se juca foarte mult în explicațiile pe care le dădea. Era ca și cum noi ne duseserăm bătrâni la el și el ne învăța să ne jucăm, iar asta nu avea cum să nu ne fascineze. Fermeca pe oricine. Aveai impresia că-ți deschide capul și că-ți toarnă chestii acolo. Avea mereu timp să stea cu tine și să te înțeleagă și să se muleze după nevoile tale și simțeai că ce ai tu de spus e important și că tu ești important. Iar în felul ăsta te făcea să vrei să te descoperi, să te provoci și să te autodepășești.
Stăteam toată ziua în atelierul școlii, lucram, veneam acasă și desenam până la cinci dimineața, iar cu două ore de somn mă întorceam la atelier. Se supăra pe noi când veneam obosiți la școală, dar ne motivau prea mult orele cu el ca să facem și pauze. De asta, nici măcar iarna, pe cel mai mare viscol, nu-mi trecea prin cap să nu mă duc la orele lui, chiar dacă făceam naveta zilnic din afara Bucureștiului, unde stau.
Sunt multe informații tehnice învățate la orele lui pe care le aplic și-acum când desenez, dar simt că ce-a rămas și mai important de atunci sunt stările și lucrurile pe care ni le spunea. Îți dădea speranță, te asigura că ce făceai nu era inutil și că totul avea sens.
