Cultul serbărilor în școala românească reprezintă o autostradă nu cu două, ci cu mai multe sensuri. Cu necuprinse sensuri. Cât sunt mici și drăgălași, copiii sunt o încântare. De privit, de auzit. Eu am fost mereu suporterul necondiționat al elevului care iese din rând inclusiv la serbare, când nu-și știe rolul și inventează sau se supraemoționează și plânge puțin, sau dansează rock când ceilalți sunt prinși de Macarena sau de Meneaito.
Îmi plac și cei serioși și conștiincioși, care repetă poezia la infinit, chiar și cei blazați, care și-ar dori să fie oriunde altundeva, numai acolo, în fața mulțimii de părinți și bunici, nu. Îi ador îmbrăcați în costume populare sau în zâne și iepurași, apreciez divele viitoare actrițe sau cântărețe și le acord un bonus din inimă timizilor clasei, care se luptă cu sfioșenia și cu demonii introvertirii. Poate că pe aceștia din urmă îi înțeleg cel mai bine – nu toți copiii sunt actori și nici vorbitori publici înnăscuți și aplauzele ar trebui să se ducă mai ales înspre ei, ca mesaj de încredere și de bună primire.
Uneori însă, serbările par a fi făcute mai degrabă pentru părinți și nu pentru cei mici. Avalanșa de oameni maturi per cap de copil e absolut copleșitoare. La serbare vin mama, tata, bunicii, doi vecini mai apropiați, poate și frățiorii care, normal, nu au cu cine rămâne acasă. Astfel că dacă vii pe ultima sută de metri, după ce te-ai chinuit cu traficul și locul de parcare, riști să rămâi în picioare sau, în cel mai rău caz, pe hol. Strecori o mână disperată prin densitatea de trupuri umane și-i faci semne vehemente puștiului tău dezorientat, care se aștepta probabil să-l admiri din primul rând.
Asta pentru că, de obicei, serbările se țin în clase. Vara leșină de căldură toată lumea – la propriu –, iar iarna bradul cade peste pianul care și el e adus de la un alt etaj, Moș Crăciun împrăștie sacul între patru mătuși, toată lumea cere apă sau își face vânt ori își înghesuie hainele pe unde poate. Părinții se înghesuie în bănci, lovindu-se de lemn și fiare, transpirând și negăsindu-și locul lor de adulți într-o lume mititică. Adevăratul spectacol se desfășoară de multe ori în spatele clasei, unde freamătul și agitația sunt mai vizibile decât în rândul micilor performeri.
Unele serbări sunt vii și pasionale, altele însă sunt doar un alt semn de conformism al școlii românești. Pentru unii copii înseamnă prilej de distracție și de ieșit în evidență, în vreme ce pentru alții aduc o presiune în plus, printre și așa multele zilnice care atârnă deasupra lor.
Admir foarte mult modelul aplicat de unii învățători și profesori, care, în locul serbării cu familii întregi, adoptă așa numita petrecere „între noi”. Cu schimb de cadouri de Sărbători sau cu cântece vesele de întâmpinare a vacanței mari. Doar ei și lumea lor relaxată, în clasă sau într-o excursie meritată, fără adunarea aceea care te lasă uneori fără aer.
În plus, până la ce vârstă mai poți conta pe degajarea și pe inocența copiilor? Când începi să-i deranjezi, să-i stânjenești, cu prezența ta alături de ceilalți părinți, când începi să intri peste preocupările lor, când încep să vadă și în serbări o altă impunere, o altă obligație „de serviciu”? Când începi de fapt să-i lași să crească spre o altă etapă? Când se stinge, fără regrete de ambele părți, perioada serbărilor școlare?
Și, mai ales, ce anume vine în locul ei?
