Ora 06:30. Alarma sună. O fată scundă, blondă, se ridică de lângă iubitul ei și își târăște picioarele spre bucătăria din apartamentul de două camere, din cartierul Tineretului, București. Scoate o țigară din pachet, o pune între buze și trage primele fumuri ale zilei. O stinge apoi în grabă, se încalță și închide ușa în urma ei. La 7:30 trebuie să fie acasă, unde o așteaptă Luca, băiețelul ei în vârstă de șase ani. O să stea cu el până după-amiaza când o să alerge spre liceul seral la care e elevă în clasa a X-a.
Miki abia a împlinit 21 de ani și este una dintre multele fete din România care au devenit mame în adolescență. Potrivit Eurostat, România este pe primul loc în Uniunea Europeană ca număr de mame minore la categoria de vârstă 10-14 ani, dar și la categoria 15-19 ani. Institutul Național de Statistică arată că 101.753 de adolescente au născut în ultimii cinci ani, iar 34.826 au făcut întrerupere de sarcină. Cu toate acestea, România este una dintre cele șase țări din Uniunea Europeană care nu include educația sexuală în programa școlară.
Miki spune că relația ei cu Denis, tatăl lui Luca, a fost fix o iubire de copii, s-au plăcut din prima clipă în care s-au cunoscut, într-o seară când au ieșit cu niște prieteni comuni. Ea avea atunci 13 ani, iar el avea 15. După un an de relație, Miki a început să fie îngrijorată, pentru că menstruația întârzia să apară. Era clasa a VIII-a și nu s-a gândit nicio secundă că ar putea să fie însărcinată, pentru că, spune ea, s-au protejat de fiecare dată. În schimb, după mai multe căutări pe internet, a ajuns la concluzia că are un chist ovarian. A discutat cu mama ei, Mărioara, iar următorul pas a fost o vizită la ginecolog. Când medicul i-a spus „Ești însărcinată”, Miki a încremenit, iar mama ei era pe punctul de a leșina. Au închis ușa cabinetului în urma lor, iar printre lacrimi Miki a reușit să-i spună mamei doar „Vreau să iasă”.
A doua zi a discutat cu Denis și s-a răzgândit. Împreună au decis să păstreze copilul și să devină o familie. Următoarele nouă luni din viața lui Miki au decurs minunat. Directoarea școlii unde învăța a înțeles situația, a fost îngăduitoare și chiar i-a spus, spre uimirea ei, că nu trebuie să vină tot timpul la școală. Colegii de clasă au fost la fel de înțelegători. Unul dintre ei obișnuia chiar să-i aducă articole din reviste despre ce poți să faci și ce nu poți să faci în timpul sarcinii. Deși ea și Denis locuiau în continuare separat, își imaginau cât de frumoasă o să fie viața împreună, ca familie.
În ziua de august când a părăsit maternitatea cu Luca, Denis a însoțit-o. Erau o familie completă și urmau să locuiască toți trei cu mama și sora lui Miki. După câteva ore, Denis a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors niciodată. L-a căutat, a apelat la prieteni comuni, însă Denis nu mai voia să facă parte din povestea lor. Dezamăgită, Miki își mai dorea un singur lucru: Luca să nu aibă o liniuță acolo unde trebuia să fie trecut numele tatălui. „Nu am buletinul la mine” au fost cuvintele pe care Denis i le-a aruncat.
După o lună agitată cu despărțirea și noul rol de mamă, septembrie și începerea liceului i-au dat lui Miki senzația că este o adolescentă normală, cu probleme normale, bucuroasă să-și cunoască colegii. Nu s-a ferit niciodată să spună că este mamă, nu i-a fost rușine și nici nu au contat prea mult pentru ea părerile celor din jur. La început mergea la liceu zilnic, însă pe parcurs vizitele au început să fie din ce în ce mai rare.
În clasa a X-a, Miki nu s-a mai dus la liceu deloc. Mama și sora ei, cu trei ani mai mare, nu mai aveau timp să stea cu Luca, așa că Miki a trebuit să devină mamă cu normă întreagă.
Acum, la cinci ani distanță, Miki desenează cu Luca, în sufrageria din casa mamei ei. Petrec cât de mult timp pot împreună și spune că Luca nu a fost pur și simplu o întâmplare. Când e cald afară, ies în parc, iar Luca se bucură de fiecare moment în care își poate face noi prieteni. Uneori, iubitul lui Miki, Bădă, petrece timp cu Luca. Bădă are 28 de ani și lucrează în IT. La începutul relației, el nu era pregătit să fie tată. Își dorea o relație normală, fără alarma care sună zilnic la 6:30, pentru ca Miki să plece acasă la copilul ei. Își dorea ca iubita lui să continue școala și să-și construiască treptat o carieră.
Toate discuțiile cu Bădă au pus-o pe gânduri pe Miki, care a început să se gândească din nou la ea, după ani în care era greu să vadă dincolo de creșterea și îngrijirea lui Luca. Așa a hotărât să se reînscrie la liceu. A ales primul liceu cu locuri disponibile: Liceul Tehnologic Ion I. C. Brătianu. Chiar dacă și-ar fi dorit o specializare în gastronomie, nu mai voia să aștepte și s-a mulțumit cu profilul de mecanică și robotică.
Când a mers să se înscrie, noua ei dirigintă i-a sugerat să nu vină la deschiderea anului școlar, ci în următoarea săptămână, când urmau să discute despre orar. Atunci a fost primul moment în care Miki a realizat că lucrurile nu o să mai fie ca înainte. Se gândea cu emoție la deschiderea anului, voia să se afle printre sutele de elevi dornici să-și cunoască profesorii, colegii, noua sală de curs. Voia să se uite în stânga și în dreapta, în agitația care ar fi trebuit să fie în curtea școlii, și să memoreze fețele noi pe care le vedea. Voia să simtă din nou teama dintr-o zi în care urmează profesorul să o asculte, când nu s-a pregătit, să poată să se plângă din nou de prea multe teme. Îi era dor de sentimentul pe care ți-l oferă statutul de elev. Era șansa să o ia de la început, să-și câștige înapoi anii adolescenței, dar proiecția i s-a demontat repede.
A început școala în a doua săptămână. Diriginta a văzut-o și a condus-o într-o clasă veche, cu aer închis și bănci de câte două persoane ocupate de doar alte cinci persoane. Copiii din clasa ei, cum le spune și astăzi Miki, aveau în jur de 40 de ani. Modul în care diriginta vorbea cu ei a făcut-o pe Miki să realizeze, pentru a doua oară, că lucrurile nu vor mai fi ca înainte. Li se vorbește ca unor oameni mari, pentru că tocmai asta sunt. Un grup de oameni mari adunați să continue ceva ce nu au terminat.
Cursurile încep la ora 15:00 și se termină la 20:00, iar pe lângă materiile cu care era obișnuită are în plus mecanică și robotică.
În următoarele zile de școală au apărut mai mulți elevi. În clasă sunt 30 de adulți, dar Miki spune că nu au fost niciodată toți. Nu prea vorbesc între ei, iar când au două ore la fel, una după alta, preferă să le lipească, să facă fără pauză și să plece mai repede acasă. Gata să se reîntoarcă la viețile lor din afara școlii, la responsabilitățile cărora le pun pauză pentru câteva ore.
Miki a reușit să se împrietenească cu o fată de 25 de ani, colega ei de bancă. De la ea își ia lecțiile atunci când nu ajunge la liceu. De obicei ajunge în clasă la ora 18:00, gata să-și ia lecțiile de la orele trecute și să-și ia notițe la cele care urmează. Nu poate să fie acolo de la 15:00, trebuie să aștepte ca Luca să fie preluat de mama sa, care se întoarce de la serviciu.
Nu mai e entuziasmată de ideea de liceu, pentru că lucrurile nu mai sunt așa cum erau sau așa cum și le-a imaginat că vor fi. Nu există conexiuni între elevi sau între elevi și profesori, nu există teme și nici nu sunt ascultați la vreo lecție. Vrea să-și ia Bacul, să simtă că nu a sărit nicio etapă a vieții și ar mai vrea ca ulterior să dea admiterea la actorie. Când era mică voia să fie chirurg, dar de câțiva ani și-a spus că mai bine încearcă să fie unul în cadrul unui film.
Miki spune că reîntoarcerea la liceu a ajutat-o să se maturizeze, iar gândul la viitor a făcut-o să fie mai îngăduitoare și mai atentă cu persoanele importante din viața ei.
Chiar dacă este nevoită să îl lase des pe Luca cu mama ei, Miki știe că școala este un lucru care trebuie făcut, unul pentru care nu o să se simtă niciodată vinovată, pentru că e o contribuție la viitorul ei și al copilului ei.
După liceu, pentru câteva ore, Miki se simte din nou adolescentă. Se îndreaptă spre apartamentul lui Bădă și își lasă ghizdanul într-un colț; până la ora 6:30, când sună din nou alarma.
