În aproape toate operele de BAC, femeia nu reprezintă o ființă completă și complexă, ci o proiecție. Ori un ideal inaccesibil, ori o vinovată care trebuie condamnată, ori o mamă cu înțelepciune infinită. Ana se sinucide în tăcere, Otilia dispare fără explicații, iar Vitoria Lipan e o forță morală. Într-o societate din ce în ce mai problematică în legătură cu poziția și drepturile femeii, care ar trebui să-i învețe pe adolescenți despre viață și empatie, femeile par încă blocate între icoană și umbră.
Conturul unei „forme fără fond”
Cuvintele au putere absolută. Fie ele scrise într-un caption de pe social media sau imprimate pe hârtie, ele îndrumă percepţii şi modelează lumi. În ciuda a tot ce se susţine despre influenţa obsesivă a conţinutului în trend – zgomotul digital, pentru multe generaţii primele lecţii despre natura oamenilor, despre bine şi rău, au venit din cărți de povești, originalii „influenceri” ai vremii.
Ajungem în acest fel la figura unui adolescent de 17 ani, pierzând nopți sub lumina lămpii de birou, încercând să traseze schema unui tip uman ce se vrea credibil realității, cel puțin unei realități în care tânărul nostru nu mai aparține. Deschide manualul și întâlnește o galerie de femei care nu trăiesc, ci reprezintă. Și să înveți din istoria literală și pastorală a societății nu e deloc un lucru greșit, atâta timp cât știi din ce unghi să captezi totul.
Asemenea personajelor de basm construite pe baza normelor tiparului epic, femeia din literatura română care servește drept material de studiu pentru „examenul maturității” se limitează între faptă și consecință directă, rol în raport cu bărbatul. Ea nu evoluează, nu greșeste fără să fie pedepsită, nu are contradicții interioare profunde:
Ana, din „Ion” de Liviu Rebreanu, e mai mult o jertfă decât un om: simbol al sacrificiului, captiva între rușine și neputință. Otilia, „enigma” lui Călinescu și a tânărului Felix deopotrivă, pare mereu imposibil de definit, prea non-convențională pentru a fi luată în serios de lumea din jurul ei, prea ispititoare prin existență pentru a putea fi ignorată. Iar Vitoria Lipan, eroina din „Baltagul”, e portretizată ca o forță justițiară imbatabilă, dar care nu se îndoiește de mijloacele sale.
Literatura a învățat generații întregi să vadă femeia ca o funcție în poveste, nu ca o persoană.
În liceu, am început încă din clasa a 9-a să studiem treptat fiecare operă din programă pentru Bac, ca până la examen să cunoaștem și să înțelegem deja cât mai bine personajele despre care aveam să umplem pagini întregi. Îmi amintesc că, inițial, am luat totul ca atare, am acceptat imaginea femeii de atunci, faptul că sunt doar un observator fără posibilitatea unei intervenții în firul poveștii. Puteam însă să subliniez cum sunt umbrite aceste personaje, deși ele păreau să-i influențeze atât de mult pe protagoniști în deciziile lor: Felix să renunțe la cariera mult visată, Ion să comită acte violente, totul pornind de la femeile care treceau cu greu de conceptul de „cauză” a întâmplărilor.
Dar timpul nu era suficient să detaliezi cealaltă parte a tabloului, pentru că punctele de interes ale unui comentariu sunt clare, rândurile limitate și timpul doar de 3 ore într-un examen.
De unde vine această interpretare?
Literatura canonică ilustrează societatea românească a secolelor XIX-XX, o lume patriarhală, în care femeia trebuie să îndeplinească de-a lungul vieții trei roluri: fiică, soție și mamă. Roluri decisive, reprezentative – raportate la figurile masculine din mediul lor. Autorii creează personaje feminine ca oglinzi pentru bărbați, simbol opus pentru conturarea specificului masculin, nu ca existențe autonome.
De aici pornește construcția personajelor femei așa-zis răzvrătite (Otilia), devotate cauzei menținerii echilibrului familial (Vitoria), prădate de dorințe și egoism (Ana lui Ghiță), unelte de mijloc în atingerea scopului final (Ana lui Ion). Ceea ce concluzionează faptul că femeile, chiar și ajunse în aceste ipostaze menționate în primă instanță, nu par să fie suficient. Nu li se oferă însă șansa la momente de adâncime de caracter.
Am putea da vina pe prezența copleșitoare a autorilor bărbați, care reprezintă într-adevăr un factor important în înțelegerea sursei de inspirație a prezentării femeii în timpurile specifice fiecărei lecturi, însă acest lucru nu ar însemna decât să scuzăm constant vechile prejudecăți asupra „sexului frumos” – să comentăm fără a condamna în mod clar trecutul și a pune accent pe șansa îmbunătățirii viitorului. Prejudecăți care se revarsă în realitatea lumii de azi, o lume pe care o numim mai „evoluată” și liberă de cruzimea lipsei de drepturi. Cu toate acestea, cruzimea a început să devină prezentă din ce în ce mai des în ultimii ani în România, înclinând spre o traiectorie circulară până înapoi în viața satului tradițional, în care pedepsirea fizică în public dă dovadă de impunere.
Într-un context în care violența domestică și femicidul devin tot mai alarmante si mai prezente, școala are un rol esențial. Până în noiembrie 2025, au fost 51 de cazuri de femicid, arată Europa Liberă. Tot mai multe voci cer o lege specială care să protejeze femeile de abuzuri, iar Ministerul Justiției discută în mod oficial despre termenul de femicid.
Literatura, departe de a fi un simplu instrument academic, poate contribui la conștientizare. Dacă învățăm să privim personajele dincolo de rolurile lor simbolice, putem învăța și să privim femeile reale cu mai multă empatie și înțelegere.
De ce contează schimbarea pentru elevii de azi?
Pentru tinerii de astăzi, aceste personaje par mai degrabă figuri înghețate decât oameni vii. Adolescenții citesc textele, dar rareori se mai regăsesc în ele. Fetele nu se simt reprezentate, iar băieții învață o imagine incompletă a feminității. Într-o lume în care se vorbește tot mai mult despre echilibru emoțional, libertate și diversitate, aceste tipare riscă să perpetueze o viziune unilaterală asupra relațiilor și a rolurilor de gen.
Amalia Gabriela Șerbu, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național ,,B.P. Hasdeu” din Buzău, a observat că elevii săi nu mai caută modele în literatură. Sursele lor de inspirație vin din mediile online, din cultura vizuală și din social media, unde „imaginea perfectă”, are un impact mult mai mare decât orice personaj clasic.
„Din ce constat în ultimii ani, elevii nu-și mai iau modelele din cărți, din literatură sau, mai exact, din literatura canonică inclusă în programa pentru bacalaureat, deoarece nu ne referim la canonul mai amplu al literaturii. Sursele sunt exterioare acestuia, provin din medii care ne scapă nouă, celor responsabili cu formarea lor”, explică profesoara.
„O reprezentantă a Generației 3.0 nu o mai are ca model pe Vitoria, care-și freca mâinile cu busuioc, pentru a-i mirosi frumos, sau pe rafinata Otilia, care se mișca lejer printre partituri sau cărți și reviste străine. Imaginea perfectă (prelucrată în photoshop) a unui model sau a unei vedete are un impact mult mai mare”, continuă ea.
Pe de altă parte, profesorii care încearcă să aducă literatura aproape de prezent se lovesc de o altă dificultate: grilele de lectură sunt adesea depășite, iar interpretările tradiționale nu mai stârnesc curiozitate. Scene care, în trecut, erau privite ca drame morale, cum este relația dintre Ion și Ana, sunt astăzi receptate superficial, chiar distorsionat, prin filtrele lumii moderne. Uneori, lipsa de empatie față de condiția femeii din alte secole trădează nevoia de a schimba nu textele, ci modul în care sunt citite.
„Literatura concepută în secolele precedente solicită înțelegerea contextului și descifrarea lui, pentru care elevii actuali din mediul preuniversitar nu au întotdeauna disponibilitate sau timp. De cele mai multe ori, atitudinea este de revoltă sau de distanțare, iar grilele de lectură sunt diferite de oferta interpretativă tradițională/canonică (și ea)”, mai spune Amalia Gabriela Șerbu.
Privirea modernă nu doar că distrage de la analiza comportamentelor clasice, revoltătoare poate principiilor de azi, dar ajunge și să le deformeze, potrivit profesoarei:
„Ceea ce părea în romanul lui Rebreanu o scenă de viol, acum este percepută ca acord tacit sau ca atitudine ambiguă. Apropierea de text este perturbată de filtre deformatoare, livrate de mediul online, de societate, de nevoia unor emoții puternice. Lipsa de empatie față de condiția femeii din alte secole ne avertizează că însăși abordarea literaturii, la clasă, trebuie să se schimbe.”
Cum putem gestiona situația
Profesorii pot accentua paralela dintre femeia de atunci și femeia de azi, prezentând aceste figuri literare ca puncte de plecare pentru o discuție despre evoluția mentalităților.
Profesorii pot încerca însă să facă un pas în a încuraja elevii să nu accepte textul orbește. Doar astfel literatura poate redeveni o oglindă vie, nu o colecție de clișee îmbătrânite.
„Eu încerc să aduc literatura aproape de propriile nevoi sau de căutările autentice. Îi provoc să extragă reprezentările stereotipe sau prejudecățile, să-și formuleze opiniile personale sau nedumeririle, să manifeste fidelitate față de text. Atunci când avem resursele de timp necesare, le propun să compare problematica similară abordată de autori din epoci/spații culturale/generații diferite (în studii de caz, proiecte, investigații).”
Internetul poate fi această unealtă pentru descoperirea altor interpretări, pe limba publicului tânăr, prin astfel de povești bazate pe fapte reale. Un exemplu ar putea fi musicalul SIX! care are în lumina reflectoarelor istoria fiecărei soții a Regelui Henry al Optulea, spusă chiar din perspectiva victimelor, cărora li se oferă pentru prima dată dreptul la o perspectivă dincolo de tragedia sfârșitului, ghidată de intenții și nevoi umane. În mod asemănător e construită și piesa de teatru, pusă în scenă de Andrei Măjeri, Eroinele, o serie de 21 de epistole în stil elegiac care își propune să fie vocea companionilor celebrilor eroi ai mitologiei greceşti, partenerele, iubitele sau soţiile lor precum Medeea, Deianira, Briseis, Ariadna sau Elena din Troia.
Dacă Ana ar fi scrisă astăzi, probabil ar fi o tânără care luptă cu presiunea socială și cu frica de a fi judecată. Otilia ar fi o femeie care refuză etichetele și își definește singură drumul. Iar Vitoria Lipan, poate, ar fi o mamă care caută echilibrul între curajul de a acționa și vulnerabilitatea de a simți.
Concluzie: de la tipar la voce
Femeile din literatura de Bacalaureat nu trebuie șterse sau „adaptate” mentalității noi, ci ascultate altfel. Ele ne pot învăța nu doar despre trecut, ci și despre noi înșine — despre cum ne formăm percepțiile, despre ce valori transmitem mai departe. Adevărata schimbare nu vine doar din legi sau din programe școlare, ci din felul în care citim.
Dacă învățăm să le ascultăm vocea, chiar și pe cea scrisă în tăcere, putem transforma literatura într-un spațiu viu de dialog. Un spațiu în care Ana, Otilia și Vitoria nu mai sunt doar icoane sau umbre, ci ființe care, prin forța și fragilitatea lor, continuă să spună ceva esențial despre ce înseamnă să fii om.
