Sunt unul dintre profesorii afectați de noile planuri-cadru pentru liceu și, totuși, mi-e tare greu să fiu împotriva lor. Mi-am dorit o schimbare încă de când eram elevă, au trecut de atunci peste 20 de ani și ea nu s-a produs până astăzi. Ce să fac acum, să fiu împotriva a ceea ce mi-am dorit dintotdeauna sau să mă las condusă de teama inerentă pe care o resimte, fie că vrea, fie că nu, orice om în fața schimbării?
Am citit reacțiile multor colegi pe rețelele de socializare și, recunosc, mi-e imposibil să îmi apăr așa materia pe care o predau, pentru că mi-e rușine.
Eu nu sunt specialist în științele educației și nu pot să vorbesc ca și cum aș fi. Sunt profă de franceză, nu eu ar trebui să stabilesc câte ore de franceză trebuie să aibă elevii, pentru că, nu-i așa, sunt într-un vizibil de pe Lună conflict de interese. Să știți însă că nu aceste lucruri mă salvează de o eventuală criză de nervi că rămân fără ore (una îndreptățită, aș zice, căci și eu sunt om și am și eu, ca oricare, frici, ba chiar aș zice că ale mele sunt mai multe și mai apăsate, căci sunt o anxioasă prin excelență!), ci ideea care nu mi-a ieșit din cap toată viața mea de elevă și de profă, cum că fiecare profesor crede că materia lui e cea mai importantă de pe pământ și, fără ea, nimeni, dar absolut nimeni nu poate să se descurce în viață. Trebuie să vă dau un breaking news: se poate!
Modul în care facem școală de 30 de ani încoace ne arată că această shaorma cu de toate a orelor a eșuat. Că nu contează câtă istorie faci, ci cum o faci și, mai ales, cu cine o faci (abia aceasta cred că va fi provocarea supremă a ministrului educației, nu ce materii facem, ci cine le predă). Dacă citiți reacțiile profesorilor pe rețelele de socializare, o să vedeți că nu putem scoate, practic, nimic. Nu avem ce. Totul e important. Dacă întrebi însă orice profesor din țara asta, de la orice școală, el îți va răspunde cu un aer scârbit și lepădându-se de orice vină personală că sistemul e de vină, că ne țin guvernanții pe loc. Bineînțeles că e vorba despre catedre, dar eu cred că nu e doar despre asta. E ceva mai important de atât: spaima viscerală de schimbare și, mai ales, de efort. Catedrele rămân, într-o altă variantă, dar pentru asta noi vom fi obligați să ne schimbăm, să facem altfel decât știm, să învățăm, să fim evaluați, să existe concurență reală, să mergem în mai multe școli. Să ne aleagă pe noi elevul, pentru că, da, eu cred că în clasele a XI-a și a XII-a, elevul poate și știe să aleagă.
Să nu credeți cumva că mie nu îmi este teamă de nou. Îmi este foarte teamă, dar cred că e normal ca teama să existe. Problema apare, așa cum spun și psihoterapeuții, când rămânem blocați în ea.
Este nevoie de reformă, indiferent de cât de frică ne este nouă, profesorilor. Este nevoie de schimbare, indiferent de câte voci i se opun. Eu, una, simt deja că mă sufoc într-o școală care nu mai răspunde nevoilor elevilor. Nici nu vreau să îmi imaginez cum se simt elevii zi de zi.
În final, o să vă povestesc o întâmplare de acum 10 ani, când directoarea mea a vrut să facă o schimbare mult mai mică, să învățăm numai dimineața. O cancelarie întreagă s-a opus, a plâns, s-a speriat fără motive, doar pentru că era ceva nou. A venit pandemia și, pentru a respecta normele sanitare, s-a pus problema să învățăm în două schimburi. Aceeași cancelarie care în urmă cu 6 ani se opunea unui singur schimb era împotriva revenirii la două schimburi. Noul nu mai era nou, fusese acceptat și însușit în totalitate. Ceea ce sper să se întâmple și cu noile planuri-cadru.
Domnule ministru, trebuie să vă asumați că veți supăra niște oameni. Mulți oameni. Și pe mine m-ați supărat. Vă rog insistent, supărați-ne până la capăt, pentru că eu vă mărturisesc că mi-e teamă de schimbare, dar și mai teamă îmi este de lipsa ei în România de astăzi.
