Provocări online, consecințe în viața reală

M-am provocat într-o vară să merg în fiecare zi la scăldat la Ozana. Era ce-mi plăcea cel mai mult pe lume în Neamțul în care am crescut. Câmpuri infinite, de-a v-ați ascunselea pe întuneric, furat de porumb pentru copt. Copilărie fără margini. Cu două săptămâni înainte de începerea școlii, după un ceas precis, apărea anxietatea. Aveam coșmaruri, distracția era știrbă, diminețile se răceau, toamna ne umplea nările. 

Provocările astea erau cu riscuri, dar și cu fiorii aventurii. Asta nu s-a schimbat - copiii caută și azi puțin pericol în toate provocările pe care le acceptă sau generează. 

Dar ce s-a schimbat e cantitatea de provocări și riscuri la care sunt expuși prin tehnologie și, mai ales, prin telefoane. 

Depresie, anxietate, autovătămare, suicid, toate au crescut la adolescenți în ultimele decenii, pe măsură ce „copilăria bazată pe joacă” a fost înlocuită cu cea „bazată pe smartphone”, susține Jonathan Haidt, psiholog și autor al cărții „Generația anxioasă”. Jumătate din GenZ americani spun că își doresc ca TikTok să nu fi fost inventat, dar tot nu vor să se desprindă de el. E paradoxul aflat de psiholog în urma unei cercetări. Și OpenAI a recunoscut riscurile psihiatrice ale ChatGPT.

„Ne vom adapta la tehnologie sau vom fi deformați de ea?”, se întreabă Haidt. 

Ce vei afla din articol?

Ce sunt provocările/challenge-urile online, cum au evoluat, care sunt alarmele false, dar și unde sunt riscurile reale și cum pot duce la tragedii de familie? 

Am adunat povești despre puterea omului de a transforma tragediile în proiecte pentru comunitate, tineri sclipitori care știu ce trebuie făcut dacă adulții i-ar asculta, cum funcționează programele de prevenție alea fără „nu fă asta!” în titlu, dar și ce rol important avem noi, presa. Pe scurt, am căutat soluții.  

Am vorbit pentru acest articol, împărțit în două episoade, cu oameni de la 15 la 73 de ani, deci de la Alpha la Baby Boomers, de pe trei continente. Și răspunsul la ce funcționează o să te dea pe spate: educația! 

NU vei afla din această serie în ce constau provocările periculoase, NU găsești nici informații vizuale despre accidente sau suicid. Exploatarea unei drame prin redarea ei explicită în media poate stârni curiozitatea și provoca alte tragedii. 

Să pornim!

Ce înseamnă un challenge?

Simplu, e despre acele videouri pe care le găsim în online cu persoane care fac ceva dificil sau riscant, postate de distracție sau ca să-i încurajeze și pe alții să repete ce au făcut ei.

Unele pot fi distractive, altele sunt periculoase și duc la răni sau chiar moarte. 

Am mai dat peste ceva interesant într-un raport global „Explorarea răspunsurilor eficiente de prevenire și educare la provocările periculoase din mediul online”, făcut în 2021 - nu toate challengeurile pleacă de la ceva real și unele sunt niște farse, simple păcăleli. 

Farsele de pe net sunt acele trucuri create ca să facă pe cineva să creadă un lucru înfricoșător, dar care nu este adevărat (gen „trimite la 100 de persoane mesajul… că altfel…”),

Provocările false (hoax challenges), ca Momo sau Balena albastră, sunt prezentate drept pericole și „jocuri” de sinucidere, pornite de la „un răufăcător” de undeva, a cărui existență nu a fost probată vreodată. Genul ăsta de informații sunt rezultatul contaminării între știri false și adevăruri parțiale difuzate prin intermediul mass-media, dar chiar și așa, ele stârnesc panică și duc la accidente. 

Care-i situația de la noi? 

Am vrut înainte de toată să văd dacă provocările astea au dus la accidente și pe la noi. Așa că am trimis solicitări către toate cele 11 spitale dedicate exclusiv patologiei pediatrice. O parte mi-au răspuns că nu centralizează date despre cauza accidentelor care îi aduc pe copii și adolescenți la tratament, așadar nu știu câți s-au accidentat în urma unor provocări sau îndemnuri din social media. 

Două dintre ele aveau ceva analize:

- Spitalul de copii „Sfânta Maria” din Iași a început să cuantifice din 2024 cazurile care au ajuns la ei în urma Superman challenge (cum îți ziceam, n-o să o descriu): au fost 21 în 2024 și 12 anul acesta până în prezent. Tot anul acesta au fost și 2 cazuri cu ingestie de lalele, probabil legată de „tulip challenge”. Medicii spun că „de multe ori, pacienții/aparținătorii nu declară realitatea” și că deși ei le recomandă tuturor psihoterapia, în majoritatea cazurilor este refuzată de familie, „care consideră situația un «simplu incident»”.  

- Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” a înregistrat în baza sa de date doar o singură perioadă - 30 noiembrie - 4 decembrie 2024, când au avut 34 de pacienți cu leziuni provocate de Superman Challenge. „16 băieți și 18 fete cu vârsta medie de 14 ani”. Fracturi de brațe și de umăr, unele care au necesitat sedare pentru tratament și chiar internare.

Am scris și Poliției Române care mi-a răspuns că în perioada 2023-2025, au fost sesizate 38 de provocări de tipul «Superman Challenge»”și că în ultimii trei ani au fost 29 de accidente prin electrocutare de tipul „selfie pe tren”, din care 9 fatale.

Poliția a spus că a făcut și sute de activități preventive în cadrul campaniei „Selfie pe tren, nu ia like-uri, ia vieți” și mii de acțiuni în școli și dezbateri despre „Superman/Paracetamol Challenge”. Am căutat aceste campanii, ele există și au fost construite cu mesaje de tipul „Evitați participarea la provocări periculoase”, „Nu vă lăsați influențați de presiunea grupului”. 

O să-ți explic mai încolo de ce eficacitatea lor are de suferit și cum ar putea găsi soluții mai bune. 

Nici Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și nici Ministerul Educației nu au date cu privire la cauzele accidentelor care implică minori. 

Așadar, am obținut doar o hartă peticită a fenomenului - în ultimii trei ani, au fost înregistrate oficial 136 de cazuri de accidente legate de social media. 

Mai știm și că timpul petrecut pe internet de jumătate dintre copiii între 7 și 17 ani este de 6 ore pe zi, aproape cât o zi de muncă, potrivit cercetărilor făcute de Organizația „Salvați copiii”. În plus, a scăzut mult vârsta la care copiii din România au acces la social media: 32% dintre părinții cu copii între 5 și 10 ani spun ca fiul sau fiica lor utilizează TikTok. 

Chucky și Bloody Mary la Buzău

Cu toate datele în minte, trag o fugă până la Buzău, unde câțiva liceeni de la Colegiului „B.P. Hasdeu”, și ei actori în trupa numită „3,14”, s-au adunat în sala media pentru o conversație despre lumea lor real-virtuală.

- Eu acum, dacă aș avea un copil, nu i-aș da telefon mai devreme de 12 ani.

- Și eu mă gândesc la asta. La ce s-a ajuns acum pe social media... Sau cel puțin nu unul care are acces la social media. 

- Poți să ajungi în rabbit holes, deci e endless chestia asta cu social media și ce poate să-ți ofere.

Vorbesc de jumătate de oră cu Bianca, Dara, Teo, Maria, Sofia, Ruxandra. Avea să ni se alăture și David. Sunt elevi de la a 9-a la a 12-a de la „Hasdeu” din Buzău, copiii pandemiei. „Eu abia la pandemie am primit telefon. Nu cred că aș fi primit altfel”, zice Teo, care azi e în clasa a 9-a. 

Aveau între 5 și 8 ani când lumea era scuturată de provocarea falsă „Balena albastră”. Atunci, în 2015, când a început să circule povestea că cineva îi provoacă pe copii să-și facă rău fizic, părinții de la o școală din oraș făceau o petiție pentru a-i proteja pe copii de Balena albastră și un parlamentar PSD întreba Ministerul de Interne ce face să oprească jocul, asociind la întâmplare două sinucideri ale unor adolescenți cu această provocare falsă, fără să existe dovezi în acest sens. 

Elevii buzoieni își amintesc spaima pe care au trăit-o atunci. „Îmi era foarte frică că doar dacă aud despre, o să vreau să încerc”, spune Bianca, azi într-a 12-a. „Da, era o panică totală. Probabil și de asta era atracția asta spre challenge, pentru că se vorbea foarte mult și copiii sunt atrași de ceva wow și exploziv și scandalos”, spune și Sofia. 

Aflu de la ei despre alte provocări pe care le-au întâlnit în lumea virtuală sau în fața blocului: provocarea să inhalezi deodorant, să înghiți multă scorțișoară, să bei mentosane cu Cola, jocul cu Chucky, „Bloody Mary, Bloody Mary” sau îndemnul aparent inocent: „Mă numesc Teresa Fidalgo, dacă nu trimiți acest mesaj la încă 20 persoane, voi dormi cu tine mereu”.

„Într-o zi, am uitat să trimit și m-am speriat. Când am văzut că nu a venit nimeni noaptea la mine, nu am mai trimis niciun mesaj”, spune Dara. Fata nu are cont de TikTok și își primește felicitările la scenă deschisă.

„Am observat un tipar la oamenii din jurul meu care nu au TikTok. Sunt cei mai inteligenți oameni din viața mea, fac foarte multe activități extracurriculare, sunt foarte sociabili”, îi spune Bianca. Studii recente confirmă ce a observat Bianca, că există o corelare între consumul de aceste video-uri scurte și o sănătate cognitivă și mentală mai precară. 

- Eu cred că social media este o adicție.

- 100%. 

- Mai ales de când cu doom scrolling (consum excesiv de conținut negativ sau deranjant în online).

- Adică nu știu cum să reglez chestia asta, că mă influențează foarte mult în disciplină și în motivație. 

Ce i-a ținut pe ei în siguranță a fost faptul că părinții lor au discutat cu ei fără panică. „Nu mi-au vorbit niciodată la modul «Doamne, cât de periculos e, tu să nu faci niciodată asta». Mi-au prezentat problema mai mult obiectiv decât subiectiv”, spune Dara. „Trebuie să vorbești cu un copil la fel cum vorbești cu un adult. Nu cred că înțelegem pe deplin cât de inteligenți sunt copiii și cât de mult poate să înțeleagă din ce se întâmplă în jurul lor”, completează Bianca. 

- Noi avem opțional anul ăsta de educație media. E primul an în care facem.

- Serios? Cu cine? Cu doamna de română.

- Wow, ce tare! Ce faceți?

 - Păi, deci nu scriem nimic, este totul practic. Ne uităm la materiale și după discutăm despre ele, ce e real, ce nu e real. 

- Mi-aș dori și eu să fac! 

Mă întorc de la Buzău cu un tren de seară în care adulți și copii scrollează cu sonor pe telefoane. Mai mult decât despre haosul la care ajungem să contribuim cu toții în spațiile publice, e despre gălăgia din noi, mult accentuată de rețelele sociale. Cum facem liniște? 

View this post on Instagram

A post shared by Școala9 (@scoalanoua)

Aceeași viață, și în online, și în offline

Cu o săptămână în urmă, în jurul prânzului, sunau sirenele ambulanțelor una după alta pe bulevardul Aviatorilor. Eu și Isabela Zybaczynski, elevă la Colegiul Național „I.L. Caragiale” așteptam momentul de liniște ca să nu trebuiască să țipăm când vorbim. Isa este și ambasadoare în programul Ora de Net al Organizației „Salvați Copiii” și mi-a explicat că viața în online a tinerilor nu mai este separată de cea fizică. 

„Pentru noi, amândouă sunt în același loc. A spune că trebuie să renunțăm la online este un lucru iresponsabil. E ca și cum ne-ai spune să nu mai interacționăm cu oameni fizic. Sau să mergem doar pe jos, să nu mai luăm niciodată mașina.”

Ora de net este un proiect european care promovează „utilizarea internetului de către copii într-un mod creativ, util și sigur”. În România, e implementat de „Salvați copiii” care, în 7 ani, spune că a ajuns la 650 de mii de copii și 175.000 de părinți.

Sunt organizate cursuri pentru părinți, profesori și specialiști, o linie de raportare pentru conținut dăunător ilegal, plus o rețea de voluntari care dau mai departe informațiile. Printre ei și Isa, care conduce sesiuni informative de la clasele primare în sus. 

În plus, eleva din București participă și la diverse reuniuni internaționale unde se discută cum ar putea fi schimbată legislația europeană pentru siguranța copiilor. Până acum, doar Australia a reușit să adopte o lege care interzice celor sub 16 ani să intre pe social media. Companiile tech au atacat legea și apoi au venit ele cu soluția - să-i identifice pe copii după ce prieteni au și ce like-uri dau, adică la fel cum îi găsesc când le dau reclame, și așa să le oprească conturile. Asta a rezolvat problema pe care o ridică toți cu această lege a „majoratului digital” - nu mai trebuie să colecteze alte date personale.

• La noi, adoptarea a două legi care privesc majoratul digital și protecția minorilor de conținut nociv, cu amenzi pentru companiile tech au primit avertizări de la Comisia Europeană, fiindcă adaugă reglementări peste cele europene, scrie Hotnews.

Creșterea vârstei de utilizare la 16 ani nu ar funcționa prea mult,crede Isa. Acum nu putem controla nici accesul sub 13 ani. În plus, va exista mereu acest FOMO - fear of missing out - și copiii vor fi curioși să vadă ce e pe internet. „O soluție ar fi ca aplicațiile să aibă versiuni și de copii, care să fie mai bine reglementate, cu conținut informațional, să nu fie prioritizat acela de formă scurtă.”

Ea are un truc care crede că ar putea să le folosească și altora: ține un fel de jurnal digital. „La fiecare 10 clipuri pe care le văd pe Instagram, indiferent că stau o secundă pe fiecare sau 10 secunde, opresc telefonul și îmi scriu într-un jurnal ce impresie mi-a lăsat fiecare clip. Așa îmi dau seama ce tip de conținut ar trebui să consum mai mult”, explică eleva. 

Îi zic de trucul meu - Minimalist phone app care după ce e instalată, aplicațiile nu mai au emoticoane și pot fi căutate doar după nume, iar când intri pe social media te întreabă de la început câte minute ai de gând să stai. Mi-a redus screen time-ul la o treime. Și să nu uităm că eu am 40 de ani și cortexul prefrontal dezvoltat. Ajungem și la partea cu dezvoltarea creierului imediat. 

Frica să nu rămâi pe dinafară

Despre FOMO care îi ține pe copii acolo vorbea și Jonathan Haidt, autorul cărții „Generația anxioasă”: copiii „nu vor să fie singurii (care renunță la social media). Dacă am putea renunța cu toții, atunci, majoritatea ar face-o.”

Câteva fete cu ochii în telefoane trec pe aleea din Herăstrău unde eu și Isabela ne-am găsit o bancă. Apoi un skateboarder. Mai încolo câțiva băieți se joacă cu mingea. E nevoie de alfabetizare media și educație, concluzionează și Isa. Și de ceea ce vedem în jurul nostru: spații sigure cu activități în aer liber. 

„Toți copiii care au spus că folosesc social media sau internetul excesiv, au spus că se plictisesc, că ei nu au altceva de făcut”, mi-a spus și Claudia Oprescu, manager de programe siguranță online la Salvați Copiii. „Și atunci, haideți să mutăm reflectoarele de pe grupuri de prieteni din online, pe grupurile de prieteni cu care te întâlnești, cu care vorbești, ieși și practici un sport.”

Claudia primește cereri tot mai multe de la școli și părinți să ajungă programele lor la copii. „Dacă încercăm să protejăm prin avertizări excesive, prin frică, această avertizare excesivă poate fi interpretată drept invitație. Ce încercăm noi să facem este o invitație la analiză, să respiri, să te oprești câteva minute. Le explicăm mecanismul din spate. Că acele vizualizări, like-uri, aduc bani cuiva”. Nu lor. 

• Marile companii tech sunt estimate astăzi la mii de miliarde de dolari. Eu una nu pot înțelege cât înseamnă asta, așa că m-am uitat la PIB-urile de țară - numai compania NVIDIA valorează 4 mii de miliarde, cât întreg produsul intern brut al Germaniei, țară pe locul trei în lume la acest capitol. 

„Aș vrea ca niciun părinte să nu mai treacă prin așa ceva”

„O fată de 15 ani a murit după un challenge de pe TikTok”, titrau mai multe publicații de la noi anul trecut. Am vrut să văd ce s-a întâmplat acolo după ce interesul media a pălit. A fost cu adevărat un challenge la mijloc? 

La puțină vreme după înmormântarea fiicei sale, Corina* i-a ars toate lucrurile. De durere. A ars toate cărțile manga și anime, jocurile video, caietele. Mai are un schimb de mesaje de la prietenii fetei, un coleg chiar îi trimitea îndemnuri la suicid. La un an distanță, femeia încearcă să se împace cu ideea că nu va ști niciodată ce s-a întâmplat cu Maria*.

„Bănuiesc că dacă era plănuit dinainte, poate că s-ar fi gândit să ne lase și nouă ceva, un bilet”, spune mama. 

Era luna octombrie 2024, o zi ca oricare alta. Corina era la terapie cu fratele mai mic al Mariei, fata venise de la școală și a sunat-o, i-a spus că a mâncat și că vrea să meargă să facă un proiect la franceză cu o colegă. „Și asta a fost ultima discuție.” 

Terminase clasa a opta în satul din Călărași unde locuia, apoi a plecat la liceu la oraș și prima lună fusese grea. Simțea că nu poate lega prietenii. Stătea mai mult pe telefon. 

Relația cu telefonul a fost problematică și în generală. „Era încă elevă la noi și părinții i-au luat telefonul că au descoperit că intrase într-un grup ciudat și posibil periculos. Au cerut sprijinul meu personal, am discutat cu ea, i-am vorbit despre diferențele dintre prieteniile din lumea online și cea reală. La un moment dat s-a ridicat și mi-a spus: «vă rog să nu-mi jigniți prietenii!»”, își amintește una dintre profesoarele ei. 

Până în clasa a opta a avut control parental la telefon, nu putea intra pe telefon de la 10 seara la 7 dimineața. În gimnaziu, chiar a fost în câteva tabere respiro, adică tabere pentru adolescenți unde nu ai voie să folosești telefonul. 

După ce a intrat la liceu, nu a mai avut restricții, stătea mult pe Discord, juca Honkai Star Rail sau Five Nights at Freddy’s. Părinții chiar erau mai liniștiți că în ultima perioadă părea că stătea mai mult cu familia. „Ori îi era teamă să mai stea pe telefon, nu știu, lăsa telefonul în cameră și venea și stătea cu noi la bucătărie. Ne-am zis că poate s-a mai maturizat.”

Și totuși, undeva a dat peste o metodă de suicid pe care a folosit-o. „Poliția nu ne-a dat nicio concluzie clară, ne-a spus doar că nu a fost o provocare din punctul lor de vedere, adică n-a primit un mesaj care să-i spună «fă asta sau dacă faci asta…». Probabil că ea nu mai făcea diferența între jocuri și realitate”, mai spune mama ei. 

„Aș vrea ca niciun părinte să nu mai treacă prin așa ceva”, spune Corina. 

În România nu se știe câte familii au trecut prin asta și au nevoie de suport. Câți părinți se întreabă cum să-i scoată pe copii din lumea telefoanelor sau cum să-i ajute să renunțe la comportamente vătămătoare. Însă părinți preocupați există. 

„O mașină foarte puternică cu frână mai slabă”

La final de octombrie mă aflam în aceeași cameră cu 21 de părinți din București în căutare de răspunsuri, la evenimentul „Wi-Fi Emoțional: Cum Te Conectezi la Adolescentul Tău”. 

Într-o sală luminată puternic de la sediul Administrației Spitalelor și Serviciilor Medicale București (ASSMB), 20 de mame și un tată le ascultă pe psihiatra Ema Andrei și psihologa Elena Culacenco. Cele două fac echipă și la Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” și în seara asta le explică părinților mai multe despre creierul adolescenților lor și cum să îi sprijine. 

Pe scurt, amigdala, „creierul ăsta emoțional” este dezvoltat în timp ce cortexul prefrontal, responsabil cu planificarea, controlul impulsurilor, evaluarea riscurilor, partea „care îți spune stai puțin”, se dezvoltă pe deplin spre 25 de ani. „Adolescentul e ca o mașină foarte puternică cu frână mai slabă”, simplifică Ema Andrei. 

„E posibil ca la adolescență să caute bucuria în lucruri mai intense. Anul trecut s-a simțit atât de bine cu mama și tata la mare, acum vrea cu prietenii la Beach, Please. E normal să ceară, să și primească e o discuție”, le mai spune medicul. 

Psihologa Elena Culacenco le pune un filmuleț cu experimentul „still face”. O mamă se joacă cu bebelușul ei, îi vorbește, îi arată lucruri prin cameră, râde și dintr-o dată își îngheață orice expresie facială. Copilul încearcă să-i atragă atenția, pare că nu înțelege ce i se întâmplă mamei, apoi începe să plângă. 

Vorbesc despre cum lipsa de afecțiune sau atenție a părinților poate să influențeze binele emoțional al copilului. 

„Când nu pot să numesc emoția, când e prea puternică, atunci poate apărea acest comportament autovătămător, se ard, se taie, se sufocă. De aici nevoia de reglare emoțională și să aibă un model de reglare emoțională lângă ei”, le explică psihologa. 

Elaborează trei dintre emoții - furia, tristețea și rușinea. „Nu ajungem în situații de risc atunci când ni se permite să jelim, să stăm cu emoția. Or părinții de obicei le oferă ca alternative «nu mai plânge», «hai să ieșim la magazin să cumpărăm ceva», pentru că lui însuși îi este greu să stea cu acea emoție”, le mai spune aceasta. 

Este a treia întâlnire din Școala părinților pe care o organizează ASSMB tocmai cu scopul de a reduce din stigma tratamentului psihologic sau psihiatric. Iar întrebările sunt multe: „Dacă ajunge să-și facă rău, nu face asta din impulsivitate sau curiozitate?”, „ce fac cu adolescentul mai mare care e agresiv cu cel mic?”, „cum pot gestiona lucrurile atunci când își rupe hainele de pe el?”, „dacă atunci când e agresiv îl pedepsesc să nu mai aibă acces la internet, nu îl învăț să țină în el și apoi va exploda?”, „cum îl conving să meargă la psiholog?”

Ultima întrebare a serii merge direct la țintă: „Spuneați că a crescut numărul copiilor care ajung în aceste situații de autovătămare. De ce?” 

„Siguranța pe care o aveam acum 40 de ani nu mai există”, le spune psihiatra Ema Andrei. „Există multă competitivitate, dorință de a performa. Sunt copii care au trăit pandemia, când nu au avut parte de experiențe naturale. Însingurarea e un factor major de risc. Și copiii noștri și noi suntem legați la telefoane. Un obiect nu ne va ajuta niciodată la reglare emoțională. E nevoie de relații, e nevoie de conectare.”

Ulterior, discut cu ea pe larg despre ce întâlnește în spital, la secția de psihiatrie pediatrică, dar și în cercetările din domeniu legate de copii și relația lor cu social media. La un moment dat și la „Obregia” ajungeau la camera de gardă adolescenți care spuneau că vor să-și facă rău, dar apoi medicii descopereau că veniseră doar că au fost provocați de alți colegi. 

Medicul vrea să sublinieze de la început despre telefoane că „nu sunt nici ticăloase, nici un instrument miraculos. Rețelele au pornit de la ideea de conexiune și de la nevoia oamenilor de a ține legătura unii cu alții. Și ele fac asta.”

Evident, există și pericole, dar ce contează, subliniază Ema Andrei, „e conexiunea”, spune ea. „Wi-fi-ul emoțional”. 

„Ne conectăm cu copiii pentru a-i ghida către siguranță. Limitele contează, asta e clar, limitele de timp, de exemplu, pentru cât petrec copiii și adolescenții în fața ecranelor, dar mult mai mult contează ca ei să știe că există un adult acolo, o persoană de sprijin și de încredere.”

Profesori și jurnaliști

Lucram în televiziune în urmă cu 14 ani, când o adolescentă a murit în urma unui suicid și degetul acuzator a arătat spre cartea „Magazinul de sinucideri”, de Jean Teule, pe care fata ar fi citit-o. Se discuta atunci despre interzicerea cărții. 

Trei ani după acest moment, în 2014, o reclamă cu Smiley și Pavel Bartoș la Romtelecom, în care cei doi se urcau pe un tren în mișcare, a fost interzisă de Consiliul Național al Audiovizualului. Medicii au semnalat că zeci de copii au fost electrocutați de tren. Îmi amintesc că am făcut un stand-up pe peronul Gării Băneasa în care explicam despre arcul electric care se face chiar dacă nu atingi firele de înaltă tensiune. Am blurat imaginile filmate de reporterul de noapte cu accidentul de pe calea ferată care a implicat doi adolescenți. Și totuși, de ce a fost ok să le dăm, chiar și blurate?, mă întreb azi. 

„Ce e media? Media e și pachetul de țigări cu mesaj pe el?”, îi întreabă jurnalista Bianca Oanea pe profesorii care s-au adunat pe Zoom să afle cum pot insera elemente de educație media la orele lor, fie că predau română, geografie, engleză, germană. 

Trec prin toate elementele la care să te uiți ca să navighezi prin informațiile din media. „Un angajat de la CFR nu poate să ne spună despre evoluția bolilor. Sau un influencer. Dacă cineva e celebru, nu înseamnă că opinia sa este pertinentă”, explică Bianca. Discută apoi despre cum pot folosi texte jurnalistice pentru analiză la engleză și română, despre cum la geografie, când învață despre o nouă țară, pot să vadă un clip turistic și să extragă de acolo ce e opinie și ce e informație. 

Programul de educație media, ținut în acea vineri după-amiază de Bianca Oanea, a fost creat în 2017 de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) pentru a combate dezinformarea. De atunci, 1.000 de profesori l-au urmat și 10.000 au aflat informații din el prin activități de diseminare. Cristina Lupu, președinta CJI, mi-a povestit că există un mare interes din partea școlilor pentru a aduce cursuri în școală, dar când vin spre ei le cer expres să le spună elevilor ce nu au voie să facă pe internet. Un fel de pastilă la o boală a copilăriei. 

Cursurile CJI vin cu o bază largă de informații pentru a înțelege cum funcționează media, despre tehnicile de persuasiune și biasuri, deconstrucția mesajului, drepturile publicului, AI cu miracole și pericole, și multă didactică a educației media. Profesorii vor ști să predea educație media, așa cum face deja profesoara de română de la Buzău, de care elevii erau așa încântați. 

„Mi-aduc aminte, când eram mică, mă dădeam cu mașinuța pe casă, pe acoperiș, și nu era în trend. Era creierul ăla de copil mic”, spune Cristina. „Uitându-mă în spate mă gândesc cum de n-am pățit ceva. Și n-aveam acces la social media. Fiecare vârstă vine cu ideea sa de a face lucrurile. Diferența dintre mine copil și copilul de acum e că acum e pe steroizi. Acum ai platforme care îți amplifică foarte tare acest FOMO (fear of missing out)”. 

Mai este și ceea ce jurnalistul și autorul american Nicholas Carr numea în cartea „SuperBloom” „contagiune socială”. Începând din 2019, în SUA, Germania și Canada au ajuns în cabinetele medicale copii cu ticuri ciudate, spuneau repetitiv „Cartof” sau „Rechini zburători”. Aveau ceva în comun - „erau fani ai unor influenceri populari pe TikTok sau Youtube care sufereau sau pretindeau că suferă de sindromul Tourette.” Rețeaua „este ea însăși un vector ideal pentru transmiterea imitativă sau sociogenă a suferinței.” 

În cursurile lor, CJI îi provoacă mereu pe profesori să se gândească cum ar fi fost pentru ei adolescenți să aibă telefoane și posibilitățile de astăzi. „Dacă noi purtăm conversația asta că sunt imaturi și proști și nu ne uităm la cum construim contexte și spații în care să-și testeze limitele în siguranță, nu vom ajunge departe”, spune Cristina Lupu. 

Iar media tradițională nu ajută deloc când vine cu titluri bombă despre aceste fenomene: clickbait, cu detalii explicite despre cum a avut loc acel accident, informații care fac victimele identificabile. 

„Este important să vorbim despre trenduri și challenge-uri, dar să ne gândim și de ce vorbim despre asta. Vorbim ca să facem trafic și să arătăm ce face generația asta sau vorbim pentru a ne îndeplini mandatul de informare a publicului?”, punctează Cristina Lupu. 

Practica internațională spune că subiectele despre accidente sau morți din cauza challenge-urilor din online ar trebui tratate în articolele jurnalistice asemenea sinuciderilor. Am adunat un ABC al acoperirii acestor subiecte:

• protejăm identitatea victimei minore care a trecut printr-un accident legat de ceva de pe internet. Rezistăm tentației și atunci când alte publicații dezvăluie aceste informații. Avem mereu în minte că este vorba despre un copil;
• nu oferim detalii explicite despre modul în care s-a întâmplat accidentul și nici nu detaliem cum se desfășoară challenge-ul respectiv. Un studiu realizat în UK arată că și un detaliu aparent banal poate avea o influență pozitivă: când presa nu a mai identificat precis și descris exact locul în care aveau loc sinuciderile, numărul cazurilor a scăzut.
• includem informații de la specialiști (psihologi, psihiatri, consilieri școlari și experți educaționali) și serviciile disponibile pentru persoanele la risc. 
• Și un D. extra - ne amintim mereu că facem această profesie pentru public, pentru a evolua cu toții, ca societate, și fără intenția de a face rău. 

View this post on Instagram

A post shared by Școala9 (@scoalanoua)

Jocuri… 

Merg prin aerul cald al primei zile de noiembrie, după piesa de teatru „Dark play”. Mă simt ca o rufă pusă la uscat după ce a ieșit din programul de 1.400 de rotații pe minut. În urmă cu două ore jumate intram într-un tăvălug de minciuni, un delir psihedelic creat de Nick, un adolescent care își găsește refugiu în online, inventând identități, jucându-se cu mintea altora. Voiam să mă ridic să plec, dar nu puteam. Așa s-o fi simțit și Maria, eleva din Călărași, prinsă în jocuri video dark, dialoguri crude cu colegii, animații înspăimântătoare? 

Actorul Matei Arvunescu, care sigur a ars cel puțin 5.000 de calorii pe scenă, a reușit să mă înspăimânte cu alternarea feței de psihopat cu cea de copil rănit. Platformele de social media lipsite de reguli pun benzină la motoarele emoționale puternice ale adolescenților, sunt acceleratoare de monstruozități. Ce îi trage la lumină? 

Mă gândesc la Isa care îmi spunea în ziua aia cu soare de octombrie, în parc, cât de absurdă e pretenția oamenilor mari de a le cere să renunțe la internet: „E ca și cum ne-ai spune să nu mai interacționăm cu oameni fizic. Să mergem doar pe jos, să nu mai luăm niciodată mașina.”

Doar că lumea din online nu este doar cea a prieteniilor și amuzamentului, e și lumea aia neagră a lui Nick sau a lui Jamie din miniseria „Adolescence”. 

Recapitulez: am o hartă incompletă de date de la autoritățile române cu privire la numărul de copiii afectați de provocările din social media. E vârful de iceberg al unui fenoment sau ceva sporadic? 

Avem câteva inițiative educaționale în România, doar că pare că, în loc să tricotăm pătura de la un singur capăt, ne-am apucat de mici bucăți pe ici pe colo. Cum ar trebui să arate niște programe de prevenție eficiente? Am descoperit astfel de inițiative în Franța, Brazilia și SUA. În partea a doua.  

Articolul a fost realizat în cadrul proiectului „Educație media pentru sănătatea mintală”, demarat de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul UNICEF în România. 

Opiniile exprimate în acest material aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția CJI sau UNICEF în România.