INTERVIU Nicoleta Onofrei, autoarea unei cărți queer pentru copii: „Copiii te iubesc așa cum ești, indiferent de cum arăți, cu ce te îmbraci, pe cine ții de mână”

Sofia făcuse ochii mari văzând doi pinguini, băieţi, pupându‐se şi arătându‐şi afecţiune aşa cum credea că fac doar băieţii cu fetele şi fetele cu băieţii.

-Voi sunteţi băieţi amândoi şi vă pupaţi?

-Hehe, da, se poate, spuse Skip. Noi nu suntem aşa ca oamenii, să ţinem la aceste alte „cuşti”. Avem destule cuşti, după cum vezi. Putem iubi pe cineva de acelaşi sex. În plus, nu tot timpul genul şi sexul coincid. Am auzit poveşti despre oameni când, de exemplu, un copil se naşte de sex masculin, dar să se simtă fată. Pentru noi „cuştile” acestea nu ne interesează. Important e să ne iubim şi să avem grijă unii de ceilalţi”, este un fragment din noua carte a Nicoletei Onofrei, „Sof și omulețul în frac albastru”, apărută recent la Editura Hecate. 

Într-un interviu pentru Școala 9, Nicoleta Onofrei mărturisește că a scris această carte din nevoia de a spune o poveste pentru copiii care se simt diferiți, dar și pentru adulții care nu au avut o eroină sau un erou în care să se regăsească atunci când erau mici. 

„Cartea asta e mai mult decât o poveste queer, este o poveste despre valori care nu se lovesc de niște ziduri - care de multe ori sunt niște preconcepții și niște limite pe care ni le construim/ ridicăm din necunoaștere, din răutate, din teama că ne-ar putea distruge tot ceea ce credeam până atunci despre lume”, spune autoarea. 

În plus, Nicoleta vorbește și despre nevoia educației sexuale în școli și speră ca o astfel de poveste să ajungă cândva pe băncile elevilor din România. 

Nicoleta Onofrei este din Galați și a mai publicat, în 2014, volumul de poezie „Chimera între ziduri“ (Editura Timpul). Anterior, a câștigat Premiul Editurii Timpul pentru manuscris, la ediția a V-a a Congresului Național de Poezie, desfășurat în 2013 la Botoșani, Ipotești și Suceava. Tot în 2013, la același eveniment, a primit și premiul revistelor „Convorbiri literare“,  „Hyperion“, „Porto Franco“ și „Poesis“. 

Școala 9: Ce te-a inspirat să scrii această poveste?

Nicoleta Onofrei: Cred că, în primul rând, copilul din mine. Am scris povestea într-o perioadă în care mergeam la terapie și terapeuta mă îndemna mereu să îi arăt Nicoletei copil înțelegere și iubire, pentru că altui copil cu siguranță i-aș fi arătat asta, încercând să mă învețe astfel să arăt înțelegere și iubire și Nicoletei adult. Astfel încât - cred și acum - e o carte atât pentru copii, cât și pentru adulți, care ne învață pe toți și toate deopotrivă că oricât de imperfecți credem că am fi sau oricât ne fac ceilalți să credem asta despre noi, oricât de diferiți am fi, suntem demni de iubire și de respect. 

Am încercat să îmi aduc aminte de mine copil și să le readuc aminte și celor care au ocazia să citească această poveste că nu suntem singuri/singure și că există speranță și că dincolo de ziduri s-ar putea să fie un prieten sau o prietenă care ne așteaptă și că iubirea vine sub multe forme. M-a mai inspirat singurătatea mea de atunci, amintirile din bucătăria mamei și minunata lume a poveștilor pe care mi le cream singură. Copiii imaginează mereu lumi posibile, e o putere pe care adulții uneori o uită, dar care e o pârghie majoră pentru sănătatea noastră mentală. 

Potrivit Asociației Accept, „este una dintre primele cărți de povești queer pentru copii”. Ți-ai propus să combați, așadar, stereotipurile de gen „atât de prezente în literatura dedicată celor mici“?

Este una dintre primele povești queer pentru copii din România, pentru că în afară mai sunt. În România, din câte știu eu, doar Elena Aerim a mai spart aceste bariere heteronormative, rescriind basmul „Ileana Simziana”, cules de Petre Ispirescu. Cred că ce a făcut ea este super subversiv, rescriind și reinterpretând ceva atât de tradițional, patriarhal pentru a ajunge la „Ana, Făt-Frumos”, un basm super queer și feminist. Da, mi-am propus să combat stereotipurile, dar nu acesta a fost cel mai înalt scop al poveștii. 

Voiam să ofer cititoarelor și cititorilor încredere în forțele proprii, speranță, să transmit copiilor ideea de grijă față de celălalt, un îndemn la înțelegere, chestionare, deschidere, iubire față de animale, mediu. Cartea asta e mai mult decât o poveste queer, este o poveste despre valori care nu se lovesc de niște ziduri - care de multe ori sunt niște preconcepții și niște limite pe care ni le construim/ridicăm din necunoaștere, din răutate, din teama că ne-ar putea distruge tot ceea ce credeam până atunci despre lume.

Cât ți-a luat să scrii acest volum? Ai avut anumite temeri? Și dacă da, care au fost acestea?

Cred că aproximativ cinci luni. Temeri nu am avut pentru că nu m-am gândit la ce ar putea comenta unii sau alții. M-am gândit strict la poveste și la cele și cei la care ar putea ajunge povestea și care au nevoie de ea. Și reacțiile au fost, nu știu dacă neașteptat de bune, pentru că nu m-am gândit la reacții, dar au fost emoționante. 

Am o vecină/prietenă la Galați. Este pensionară, a fost profesoară și directoare la un liceu tehnologic în Galați. Mi-a zis că nu a avut astfel de povești când era mică, povești care să îi dea încredere că poate fi ce vrea, încredere în forțele proprii și că i-a făcut mult bine. 

Temerea mea a fost mai mult de ordin tehnic, dacă pot transmite tot ce vreau să transmit fără să fie forțat, fără să am un ton deranjant pedagogic. Nu am vrut să dau o lecție, am vrut o poveste din care fiecare să își ia ce are nevoie. Mi-a fost teamă că nu găsesc o soluție potrivită pentru a-i salva pe pinguini.

Nevoia de povești 

Ce a însemnat, la nivel personal, să scrii „Sof și omulețul în frac albastru”? A fost și un proces terapeutic? Te-a transformat în vreun fel? 

Da, m-a transformat, m-a transportat în timp, pentru că m-am dus fix la momentul în care eram mică și stăteam în bucătărie lângă mama în timp ce chiar făcea dulciuri la cuptor. Eram lângă ea, dar îmi conștientizam chiar și la acea vârstă singurătatea, individualitatea. Imaginea cu acea căldură și lumină din bucătărie e reală, e reală și singurătatea și imaginarea lumilor mele posibile, iar de acolo povestea și-a construit singură drumul, chiar dacă s-a mai poticnit. Omulețul în frac albastru a existat pentru mine mereu, de când eram mică, pentru că mi-aș fi dorit un prieten și simțeam nevoia magiei.

Ce povești/basme citeai tu când erai mică și ce ți-ai fi dorit să schimbi la ele? (Vedem că în literatura pentru copii eroii sunt adesea bărbați cu puteri supraomenești, iar fetițele sunt prințese aflate în pericol). 

Tocmai asta e. Nu țin minte să fi citit, atunci când eram mică, vreo poveste în care să mă fi identificat, erau povești și atât. Nu mă aventuram cu personajele, pentru că nu le simțeam ca mine, nu trăiam cu ele așa cum am învățat ulterior, mult mai târziu, că se poate. 

Mi-a plăcut Alice în Țara Minunilor, care și ea, ca Sof, ajunge într-o lume fantastică printr-o gaură – ea printr-o gaură de iepure, Sof prin gaura scurgerii de la chiuvetă, dar nu m-am identificat cu ea, cred că nu mi-a plăcut niciodată cum a fost portretizată, poate pentru că era infantilizată. Apoi, după ce am crescut, controversa din jurul lui Dogson și a lui Alice Liddell mi-a lăsat un gust amar (deși a negat că povestea ar fi fost inspirată de un copil real, autorul Charles Lutwidge Dodgson, cunoscut sub pseudonimul Lewis Carroll, ar fi avut o prietenie mult prea intensă cu Alice Lidell, o fată de 11 ani, când el avea 24 de ani. Această relație ar fi dus și la stoparea bruscă a relațiilor cu familia acesteia, n.r.). M-a înspăimântat… 

Cred că l-am invidiat pe Harap-Alb. Am suferit cu leul cel fricos, cu omul de tinichea și sperietoarea de ciori din Vrăjitorul din Oz. Știu că uneori o rugam pe sora mea să îmi spună o poveste înainte de culcare. Aveam nevoie de povești, asta era clar, voiam magie, voiam puteri și aventură și am ajuns într-un final să mi le creez singură. Eu eram eroină, dar și personaj negativ, îmi făceam poveștile așa cum voiam eu. 

În final, când am mai crescut și a apărut avalanșa de posturi TV și de desene, cred că preferam desenele animate, în anii ‘90 erau mai multe opțiuni și personajele erau mai diverse - a se vedea Lady Oscar (The Rose from Versailles), Sailor Moon, Occhi di gatto - și probabil dacă aș fi avut acces la manga, benzile desenate japoneze, aș fi fost destul de fericită. Oscar rupea pentru mine toate barierele logice, nu mai văzusem așa ceva și nimeni nu îmi explicase. Un personaj feminin super androgin care părea să aibă o prietenie homoerotică cu un alt personaj feminin, apoi cum era privită ea de personaje masculine și relația cu Andre, în care cei doi erau egali și cumva rolurile se interschimbau.

„Stereotipurile ne opresc în a vedea lumea așa cum e”

Cum crezi că influențează stereotipurile și prejudecățile adulților comportamentele copiilor? 

Fac extrem de mult rău, pentru că își îndepărtează propriii copii pe de o parte, în unele cazuri, iar în alte cazuri copiii preiau niște preconcepții total nesănătoase, nocive atât pentru ei, cât și pentru persoanele din jurul lor. Eu am învățat de la Dostoievski, asta e, prima dată am învățat de el, apoi am văzut cu ochii mei, copiii te iubesc așa cum ești, nu își chestionează această iubire, poți să le fii simpatic indiferent de cum arăți, cu ce te îmbraci, pe cine ții de mână, te iubesc și sunt înțelegători și iertători, adulții nu pot face asta. 

Creștem, ne înrăim, ne punem bariere, învățăm trunchiat și prost de la alții și dăm mai departe. Stereotipurile ne opresc în a vedea lumea așa cum e, diversă în imensitatea ei care îți taie respirația. Și pe părinți îi iubim necondiționat când suntem mici, când creștem parcă nu ne mai plac așa de mult (râde). Și nu e OK să îți înveți copilul băiat că nu trebuie să plângă, că nu trebuie să fie vulnerabil, că trebuie să fie puternic. Whaaaat? Păi atunci ia-ți o bâtă, o piatră, nu mai face copii, aia sigur nu plânge. Băiatul e o ființă umană care trebuie să se cunoască pe sine, cu toate sensibilitățile și puterile, dar fără a desconsidera ființa umană fată, care îi poate fi un partener foarte mișto, nu sclavă, nu sac de box, nu jucărie. 

Învață-l să fie responsabil pentru puterile pe care le are, nu îi arunca în brațe că poate face orice pentru că e băiat, doar să nu plângă, să nu se îmbrace în roz și să nu poarte fustițe. Învață-l iubirea de sine și de oameni, curiozitatea, nu ura față de cunoscut.

Copiii, deschiși la roluri diferite de gen

Cine este Sof? Descrie-ne, te rog, personajul. Cine este Nicoleta Onofrei? 

Sof este fiecare fetiță care dintr-un motiv sau altul a fost exclusă din grup, este o fetiță singură și poate cam neîncrezătoare în ea, iar faptul că se simte și este percepută ca diferită creează un hău între ea și lume și ceilalți copii. Deși mâhnită uneori de singurătatea care o înconjoară, are o lume imaginară foarte bogată și o inimă plină de iubire și dornică să ofere această iubire. Dar, mai ales, Sof poate fi ce vrea ea să fie, am văzut-o ca pe un personaj queer. 

Copiii când sunt mici sunt mult mai deschiși la roluri diferite de gen, pentru că de fapt e un construct. Părinții, educatorii ne spun ce avem voie și ce nu avem voie să facem ca băieți sau fete, avem modelul acesta binar care ne este impus. Am vrut ca la Sof să nu existe niciun adult sau voce autoritară care să îi spună cum și ce trebuie să fie, i-am lăsat sau am încercat să îi las spațiu să se descopere prin interacțiunile cu celelalte personaje, care de fapt îi arată lumea, i-o deschide în fața ochilor. E un copil care are speranță și are darul de a oferi speranță că undeva în lumea asta cineva ne așteaptă, cineva ne va îmbrățișa diferențele.

Nicoleta Onofrei e fata care se juca de-a Țestoasele Ninja și se băga sub masa din sufragerie ca să călătorească prin spațiu, care a iubit baschetul pentru că i-a oferit siguranță și apartenență la grup, care a picat examenul de capacitate și a făcut un an de profesională în care mai mult a spălat vasele maistrului și a dat cu mătura în fața grupului școlar decât să învețe „mecanică motoare termice”. Care se simțea pierdută, dar a avut o profă de română mișto la liceu și s-a simțit salvată pentru că cineva părea să îi dea o șansă. E fata căreia îi plăcea să se plimbe singură și să asculte vântul și pașii pe asfalt, care a făcut accidental Filosofie, dar i-a prins bine. Care se bucură de oamenii pe care i-a cunoscut și îi cunoaște pentru că fiecare dintre ei este câte un mic Baptiste (n.r. personaj din carte).

Care este mesajul principal al acestei cărți și cui îi este ea adresată?

Cred că prietenia, cu toată grija, deschiderea și iubirea pe care le implică aceasta. Fie că este vorba despre prietenia față de mediu, față de animale, față de ceilalți oameni, indiferent de culoarea pielii, orientare sexuală. Este adresată copiilor mici și mari, de 5-7 ani și de 50 și 70 de ani. 

Copiii învață despre lume prin povești 

Crezi că ar putea o astfel de carte/poveste să ajungă pe băncile școlilor? 

O astfel de carte va ajunge cândva pe băncile școlilor din România, sper înainte ca criza climatică să facă aproape nelocuibilă planeta asta.

Ce feedback-uri ai primit până acum? Te-ai confruntat cu critici din partea unor părinți, de pildă? 

Cred că dacă a ajuns la părinți, a ajuns doar la acei părinți care căutau o astfel de carte. Încă nu am avut parte de scandaluri sau sunt eu prea retrasă. Nu știu, lumea a rezonat foarte bine cu povestea, poate și pentru că ating mai multe subteme sau poate pentru că într-un fel sau altul toate și toți ne-am simțit în anumite momente singuri, izolați și avem nevoie de o poveste care să ne spună că va fi bine și că suntem bine așa cum suntem, că suntem valoroși.

Ar trebui ca în literatura română pentru copii să existe mai multe povești incluzive? Pare că se fac pași mărunți în această direcție.

Desigur că ar trebui să existe mai multe povești incluzive și sunt sigură că vor mai apărea. A apărut „Povestea kendamei pierdute”, poveste cu copii eroi din Ferentari, este „Acasă”, de Alina Șerban, audiobookul este pe YouTube. Copiii învață despre lume prin povești, așa că sunt super importante și e important și modul în care sunt transmise, ce transmit ele și ce fel de personaje prezintă. Ele ne arată o lume la care uneori nu avem acces.

„Diferit nu înseamnă slab. Să fii altfel înseamnă să fii puternic”, se arată în carte. Ce înseamnă pentru tine să fii diferit? Și cum le explicăm copiilor aceste diferențe între oameni? 

Câteva dintre diferențele dintre oameni încerc să le prind și să le aduc în discuție în poveste – culoarea pielii, orientarea sexuală, vestimentația, dar diferită este și o persoană neurodiversă, o persoană care are anumite caracteristici corporale sau care nu are aceeași condiție materială cu a ta, aceeași stabilitate familială, același acces la educație. Copiii au o capacitate foarte mare de înțelegere, iar pentru a le explica nu trebuie decât să încercăm să facem asta cu respect față de ei și față de persoanele care sunt diferite. Noi, oamenii mari, complicăm totul. Copiii vor să fie luați în serios și așa și trebuie.

„Nu avem educație sexuală pentru că niște lași, înțepeniți, răi, obtuzi nu vor să piardă niște ciolan”

Te-ai lovit de discriminare în viața ta personală? 

Nu am avut probleme în a intra la facultate, nu am avut probleme în a mă angaja, dar am resimțit inegalitatea socială și acces limitat la anumite drepturi. Am simțit teamă pentru integritatea mea corporală, m-am simțit umilită în anumite circumstanțe.

Vedem că foarte mulți părinți se pronunță împotriva educației sexuale în școli. Cum vezi tu această situație? De ce crezi că se întâmplă asta?

Cred că unii părinți nu știu ce înseamnă de fapt educația sexuală și ce ar putea implica, cred că alți părinți sunt influențați de Biserică, un organism care ne-a otrăvit parcă odată cu fiecare linguriță de împărtășanie pe care am luat-o vreodată și care în cele mai multe cazuri nu mai are nicio legătură cu credința. Cred că oamenii bisericii sunt acești viruși care se reproduc prin instituții, partide, un lanț de putere. Pentru că avem niște neolegionari, pentru că există teama teoriilor de gen, că deschidem calea către homosexualitate. Până la urmă oricum nu depinde decât de cei care votează legi și de cei care țin ora de educație sexuală. Nu avem educație sexuală pentru că niște lași, înțepeniți, răi, obtuzi nu vor să piardă niște ciolan, prietenii, liniște, siguranță, nepăsare. Ne place să avem femei abuzate, pentru că ne place puterea și nu avem de ce să renunțăm la putere. Nu ne pasă că sunt mame minore, pentru că se întâmplă în familia altcuiva. Zicem „oribil” și trecem mai departe și oricum dăm vina tot pe fată/victimă, că și-a căutat-o.

Crezi că literatura are puterea de a educa generațiile de copii? Cum?

Literatura are întotdeauna puterea de a educa generații de copii, dar depinde forma în care le este oferită, fiecare generație are particularitățile ei. Educatorii, profesorii au puterea asta super mare de a avea poziția propice de a le deschide apetitul către literatură, dar pentru asta ei înșiși trebuie să fie ca niște bureți care să absoarbă toate informațiile care vin dinspre elevi, să își facă temele și apoi să vină în fața elevilor cu mantia de literatură potrivită pentru ei. 

E super dificil și probabil nu vor reuși pentru toți. Că și profesorii sunt oameni și sunt multe variabile, dar la unii ajunge. Profesorii știu asta, că ajung doar la unii dintre ei, și uneori se bucură pentru fiecare mică victorie. Cred că s-ar întâmpla tot de sus în jos, dinspre legea educației, programe, profesori. Mie sincer mi se pare minunat ce face Centrul de Teatru Educațional Replika, teme precum mame minore, abuz familial, identități sexuale sunt aduse în discuție. Copiii și adolescenții trebuie să înțeleagă lumea în care trăiesc și să citească și să vadă povești cu care să se identifice, altfel… sunt singuri.

Fotografii: Arhiva personală Nicoleta Onofrei