„Mi se pare incredibil cum de nu recunoaștem ca societate cât de grea e meseria [de profesor]”. Interviu cu scriitoarea Lavinia Braniște

Cum se simte să fii o femeie de 30 de ani într-o Românie neprietenoasă? Dar o femeie de 60 care a emigrat în Spania, iar acum vrea să se întoarcă? Aflăm perspectivele astea din romanele Laviniei Braniște. Fie că vorbim despre „Interior Zero”, „Mă găsești când vrei” sau „Camping”, cărțile Laviniei Braniște întorc pe toate părțile subiecte comune, dar puternice. 

Lavinia Braniște este prozatoare și traducătoare. A debutat cu un volum de versuri în 2006, iar de aproape zece ani se consideră pe sine scriitoare cu acte în regulă. A renunțat treptat la munca de birou pentru cariera de scriitoare și ne-a povestit, într-un interviu, cum poate scrisul să devină o meserie adevărată, dar și despre ce înseamnă să fii profesor și arta de a-i aduce pe oameni aproape de lectură. 

„Am crescut cu convingerea asta că o să ne salveze școala”

Școala9: Ce tip de elevă ai fost?

- Învățam mult, învățam pentru note și am și fost într-o familie în care erau foarte importante școala, educația, notele bune. Am crescut cu convingerea asta că o să ne salveze școala, astea erau vremurile. În 1990, am început clasa întâi. Am trecut prin toată perioada aia, din care îmi pare rău că nu țin minte multe lucruri, că nu eram eu așa lucidă social în anii ‘90, eram prea mică și acum mi se pare că poate ar fi fost interesant să fiu un pic mai mare ca vârstă și să-mi aduc aminte niște lucruri din perioada aia. Petreceam foarte mult timp la școală și apoi acasă la teme, la liceu a fost foarte greu, nu dovedeam să fac temele. 

La facultate, la fel, niște bibliografii enorme pe care mă chinuiam să le parcurg și profesorii erau siguri că noi oricum nu le citim. Atunci când încercam să protestăm că e prea lungă lista, ne-au zis că „oricum voi nu citiți și pasați fișe între voi, deci nu vă mai plângeți”. Ok, dacă ești convins că oricum nu citesc, de ce pui atâtea titluri în listă?

A fost și experiența unei burse Erasmus în Franța, în anul 3 de facultate și acolo am fost surprinsă că aveau o singură carte la cursul de modernism. La literatură engleză, un semestru întreg aveau o singură carte, Portretul artistului de Joyce, în timp ce la mine acasă erau zeci de cărți în bibliografii. 

Deci am fost un elev preocupat de școală și la școală și acasă, tot de școală eram preocupată. Și am avut așa o iluzie că o să însemne ceva lucrurile astea. Acum nu știu sigur dacă chiar însemna. 

Pentru că acum, de exemplu, sunt într-o perioadă în care simt nevoia să revizitez clasicii din facultate. De exemplu, îl citesc pe Thackeray. Am citit „Barry Lyndon”, acum m-am apucat de „Bâlciul deșertăciunilor”. Sunt cărți pe care le-am citit în facultate. Nu mai știu nimic din ele. Tocmai pentru că erau câte 20 într-o bibliografie și aveam câte 10 cursuri de literatură pe semestru. Și acum nu știu cu ce am rămas, iată că 20 de ani mai târziu trebuie să le recitesc.

Dar poate și asta e interesant, să vezi cum intră cărțile la diferite vârste. 

Am mai citit și din bibliografia mea de Bac, nu știu cum mai este acum, dar am mai citit autori români din programa pe care am avut-o eu și pe care aproape o uitasem. Deci sunt în acel moment al vieții în care recitesc clasicii să văd: țin minte, nu țin minte cărțile? Dar totuși țin minte ce am simțit despre ele și încerc să-mi dau seama dacă am simțit la fel ca acum sau m-am mai trezit între timp ca om.

- Ceva diferență sigur e acolo. Că tot ai zis de programă, ai urmărit dezbaterea cu programa de clasa a noua acum?

- Nu foarte atent. Am urmărit-o, adică știu în mare așa despre ce e vorba, dar nu am avut timp să aprofundez.

- Așa din cât ai observat, cronicarii, letopisețele și faptul că în prima variantă nu erau femei deloc, ce părere ai despre toate astea?

- Știam că nu sunt femei la Bac. Pe vremea mea, ca să zic așa, era Hortensia Papadat-Bengescu și la un moment dat a dispărut, ea era singura. Deci știam că în programa pentru Bac nu sunt femei, iar cronicarii i-am făcut și eu într-a noua, deci circula la un moment dat pe internet o imagine cu o copertă de manual albastră de-a noua, exact coperta aia am avut-o. 

Eu am fost ultima generație care a făcut după programa veche. Cei care au venit imediat după mine au început cu manuale alternative. La facultate, după mine, s-a trecut pe sistemul Bologna, de 3 plus 2, eu am făcut 4 plus 1, deci am fost chiar pe modelul acela vechi pe care l-au făcut și părinții mei. 

Nu am o amintire plăcută despre manualul de literatură de clasa a noua. Salvarea noastră a fost profesorul, deschis la minte, și care ne-a zis că noi facem asta pentru că trebuie, dar de fapt mai sunt și alte lucruri pe lângă această programă.

Din păcate, când ești atât de preocupat cu școala și cu temele, nu ai timp să descoperi tu alte chestii la cluburi de lectură sau în timpul liber pe care copiii nu-l mai au aproape deloc. Deci, cred că e important să fie proaspăt și viu ce se întâmplă la școală în ora de română și pe baza manualelor.

- Da, deci practic, ai vedea salvarea într-un profesor mai degrabă în contextul ăsta, nu?

- Da, dar e greșit să ne punem speranțele în chestia asta, „omul salvează locul” sau „omul sfințește locul”. Sistemul ar trebui să fie corect.

- Nu știu dacă ai văzut că la Scena9 a recomandat cineva Interior Zero pentru clasa a noua.

- Da, am văzut. Am fost un pic surprinsă că am fost la un moment dat, nu mai știu cu ce eveniment și cu ce ocazie, tot așa, pe la liceu, dar chiar și la niște clase mai mari de gimnaziu, pentru că mă tot gândeam la un moment dat la zona asta de Young Adult, ca autoare. 

Mi se pare o zonă foarte grea, să scrii pentru adolescenți și cum să găsești limbajul și temele. Și e o zonă de care eu nu m-am apropiat deloc. Și mergând la această întâlnire, am fost surprinsă să văd că ei deja la clasa a șaptea, a opta citeau cărți pentru oameni mari. Și am zis că ok, dar ce sens are această literatură Young Adult și această etichetă, care mi se pare mai degrabă o chestie artificială, inventată în mediul editorial, când deja la a șaptea, a opta sunt capabili să citească exact ca adulții.

„Când încep să-ți țină ușa, să nu intri în clasă, e mai complicat”

- Știu că ai fost profă și la privat și la stat și știu că și pe tine te frustrează foarte mult sistemul. Și mă întrebam dacă cumva te-ai plictisi vreodată de freelancing, dacă te-ai întoarce la predat, dintr-o dorință, să zicem, de a contribui la o salvare a educației?

- Nu, nu mă văd în stare să fac asta pentru că eu nu eram bună la managementul clasei. Asta a fost problema cea mai mare, de fapt. 

În școlile private mi se pare că e mult mai complicat decât la stat pentru că acolo e și componenta asta de elevul e și clientul școlii, cum ar veni. Și atunci tu ești acolo mai degrabă ca să-l distrezi și trebuie să dai socoteală pentru note în fața părinților și așa mai departe. Și am fost în situații în care le-am zis dinainte ce le dau la lucrare și copilul n-a făcut nimic la lucrare și după aia s-a protestat de ce luase o notă pe care oricum n-o merita.

Și genul ăsta de lucruri eu nu știu să le gestionez și îmi pare foarte complicat. Și mai merg în școli cu cărțile mele pentru copii și mai am întâlniri cu învățători mai mult decât cu profesori, merg mai mult la ciclu primar, dar pe măsură ce trece timpul mi se pare o meserie tot mai grea și mi se pare incredibil cum de nu recunoaștem ca societate cât de grea e meseria asta de fapt, cât de multe implică și ce fel de oameni trebuie să fie acolo ca să facă această meserie bine. Cum trebuie ei ajutați și răsplătiți în loc să li se pună piedici și bețe în roate și ținuți cu forța opt ore pe zi la școală, în condițiile în care nici nu au spații adecvate acolo și sunt claie peste grămadă, școli în renovare. Am fost recent în niște școli din Teleorman, era complicat cu spațiile în primul rând. N-au loc.

- Care a fost diferența? Adică cum a fost la stat? Că ai spus cum a fost la privat. 

- La stat am încercat imediat după ce am terminat. În 2006 am dat eu licența și nu mai știu acum cum e titularizarea, dar atunci era destul de dramatic procesul. Pentru că se făceau repartițiile pe județ, aveam colege cu un an mai mare care deja intraseră în sistem și aveau niște povești destul de groaznice. Trebuia să reziști acolo unde erai repartizat, în mediul rural, să reziști acolo doi ani, să dai concursul de definitivat și după aceea să aștepți un transfer într-o localitate mai ok. Și m-am speriat și de chestia asta, adică nu am rezistat doi ani și știam că nu o să rezist. 

Și iarăși, managementul clasei. Acolo unde sunt mulți copii în clasă și mai ales când au vârste mai mici, deși e mai solicitant, așa că sunt ei mai energici și mai gălăgioși, la vârstele mai înaintate, când încep să-ți țină ușa, să nu intri în clasă sau chestii de genul ăsta, e mai complicat.

„Cred că profesorii tineri au foarte mare nevoie de ajutor pe managementul clasei”

- Ai pățit?

- Da. Când ești debutant, ești foarte tânăr, nici nu te ajută nimeni pe zona asta de metodic. Cred că profesorii tineri au foarte mare nevoie de chestia asta, de ajutor pe managementul clasei, adică dincolo de programă, de manuale. Și acolo evident că e nevoie de îmbunătățiri și de ajutor și la planurile de lecții și așa mai departe, dar partea asta de managementul clasei, realmente, cred că e foarte problematică, mai ales pentru un începător. 

Să știi ce să faci când încep doi copii să se bată în clasă, de exemplu. Ce faci, cum gestionezi chestia asta sau când sunt conflicte între ei, când vine părintele și îl bruschează în clasă în fața ta, ce faci? Tot felul de situații din astea care sunt un pic înfricoșătoare pentru un debutant. Adică nu-ți vine cheful să continui.

- Simți că ar fi nevoie de un program de tutore, de exemplu, pentru profesori?

- Probabil. Eu cu siguranță aș fi avut nevoie atunci.

„E percepția asta că e un oraș mic când ai o singură librărie în centru și un singur cinematograf la mall”

- Voiam să te întreb de Brăila, cum a fost să crești într-un oraș mic și cum l-ai simțit la atâția ani după, când te-ai întors, unul dintre motive fiind să îți urmezi cariera de scriitoare?

- M-am întors temporar, oricum, adică nu am stat mult timp acolo, a fost și pandemia, în perioada aia am stat un pic mai mult decât intenționam, dar nu a fost niciodată intenția mea să rămân acolo. Acum locuiesc în București, în sectorul 6. 

Eu nu mi-am dat seama cât am fost elevă, tocmai pentru că eram preocupată cu școala, nu mi-am dat seama că e un oraș mic, nu mi-aduc aminte să-mi fi lipsit niște lucruri. Pe partea asta socială sau de distracție, am avut noroc să am colegi foarte faini în clasă și era foarte fain să fiu acolo cu ei, să vorbim, să râdem, să ne mai exorcizăm demonii de la orele complicate. Țineam un jurnal al clasei pe care îl am până în ziua de azi și de câte ori mai facem câte o reuniune, îl mai aduc. În a unșpea am început și eram în fiecare zi cu caietul după mine și scriam și eu și îi stresam și pe ei să scrie, pe unii chiar îi mituiam cu mâncare să scrie în jurnalul clasei și mai avem amintiri de pe la ore, în general chestii amuzante care se mai întâmplau.

Și am avut norocul ăsta să am o clasă faină de colegi și să compenseze ei frustrările din timpul orelor. Iar apoi în timpul liber eram acasă cu temele, cu bibliografiile, deci nu doar asta mă preocupa și așa că nu am amintiri din adolescență să-mi fi lipsit alte lucruri.

După aia m-am dus studentă la Cluj, în 2002, unde m-a prins în primul meu an de facultate, era ediția a doua a festivalului TIFF, care tocmai se lansase. Țin minte că a fost o întâlnire interesantă și cu colegele de cameră din cămin mergeam la filme, adică asta a fost una dintre primele amintiri despre ce avea de oferit un oraș mai mare și un oraș universitar. Forfota asta studențească, dar în general filmele, pentru că erau și mai accesibile ca preț. Nu ne permiteam mare lucru, stăteam în cămin, mâncam la cantină o dată pe lună când intra bursa, mai mult de atât nu prea îți permiteai. Și filmele erau accesibile și ăsta a fost primul impact cultural, să zic, festivalul de film.

- Și acum când te-ai întors, cum ai simțit Brăila? Adică atunci, în pandemie?

- Nu știu, mi se pare un oraș cu un mare potențial, dar care este semi-abandonat de tineri. Nu-mi dau seama ce lipsește acolo. Adică, mă rog, lipsurile clasice în orașele mici de provincie. Deși nu-i oraș așa de mic, are 180.000 de locuitori. Nu-i un oraș mic de fapt, dar e percepția asta că e un oraș mic când ai o singură librărie în centru și un singur cinematograf la mall-ul din afara orașului, toate celelalte sunt în ruină. E teatrul „Maria Filotti”, dar cam atât. Și pentru un om interesat de cultură și care nu-i absorbit de viața de familie, e cam greu să fie acolo.

Dacă ai copii și te preocupă alte lucruri, probabil că e un oraș preferabil Bucureștiului, pentru că e respirabil, e loc pe trotuar, e foarte verde. Vara e chiar foarte frumos și probabil că poți să ai o viață ok acolo, dacă ai alte preocupări decât literatura și mersul la film.

- Am citit Camping recent și am observat că Sofia practic are două case, corect? Adică are una temporară, să zic așa, în Spania, și una permanentă în România. Dar mi se pare că nu se simte ca acasă complet în niciuna. Și voiam să întreb dacă tu ai experimentat vreodată starea asta de liminalitate?

- Da, a fost o mare problemă în prima parte a vieții mele. Problema asta locativă se și vede în ce scriu, inclusiv în literatura pentru copii, la un moment dat mi-am dat seama că animalele din poveștile mele își doresc o casă și nu au, dar am eliminat această fatalitate recent.

Da, am pendulat între Cluj și București, între România și altă țară. Mi-am petrecut și eu prima tinerețe, ca mulți din generația mea, gândindu-mă dacă plec sau dacă rămân.

După aia, pe aici, am tot schimbat chirii precare, m-am mutat foarte mult, adică a devenit foarte obositor la un moment dat să nu fii agățat de un loc al tău. Și după ce, în sfârșit, mi-am luat apartamentul și m-am stabilit, mi-am dat seama ce stres enorm era ăsta. De fapt, abia atunci mi-am dat seama cât era de stresant și de apăsător. Și m-am stabilizat și sper să dispară și această temă din opera mea. Oricum este răsfolosită. Să nu mai scriu despre animale cu probleme locative, să le las așa, să fie libere în natură, unde vor ele.

- Și cum se simte acum să ai propriul loc? 

- Simt că m-a ancorat foarte puternic, ceea ce e un lucru bun. Nu mă deranjează să fiu ancorată. E un loc ok, dar nu e un loc fabulos. Dar sentimentul ăsta că ai un loc în buletin care e al tău elimină mult stres care rula acolo în fundal și acum nu mai e și e foarte bine. Și cred că e foarte important, poate nu ne dăm seama cât de mult contează lucrurile astea, mai ales când suntem tineri, ne tot mutăm dintr-un loc în altul, dintr-un oraș în altul, ne e greu să ne decidem dacă rămânem aici sau în altă țară, iar să plec, iar mă întorc, e un stres enorm. Și rezolvarea pare foarte simplă, dar nu e simplă pentru că ai nevoie de bani ca să rezolvi.

„Sunt în continuare acolo rușinea și vinovăția că n-ai un loc de fapt în această lume”

- Că tot am zis de Sofia, vreau să trec puțin la protagonistele tale, în general. Mi se pare că ele înmagazinează destul de multă rușine specifică femeilor, care este înrădăcinată adânc din felul în care am fost crescute toate de mame care au trecut prin aceleași lucruri. Tu mai simți rușinea asta?

- Da, o simt. O simt în continuare. Nu mai mușcă așa rău ca în tinerețe și știu că atunci când mușcă o să treacă și trece un pic mai repede decât mai demult. Dar sunt în continuare acolo rușinea și vinovăția și sentimentul ăsta că n-ai un loc de fapt în această lume. 

Și ce e complicat e că oricât vorbim despre lucrurile astea și citim despre ele și le conștientizăm, reflexele tot astea sunt. Nu cred, cel puțin în timpul vieții mele, că o să scap de ele. Poate generațiile mai tinere să nu mai fie atât de împovărate de sentimentele astea. 

Diferența e că gestionezi un pic altfel la o vârstă mai înaintată, adică știi despre ce e vorba și le lași să se consume, să treacă și să știi că mai dorm o noapte și încă una și poate răspoimâine o să mă simt ok cu mine însămi din nou.

- Și, ok, acum tu ești scriitoare, mă rog, te consideri tu scriitoare, ai spus, de vreo 10 ani.  Ce s-a schimbat în anii ăștia și cum a fost tranziția de la job la birou la freelancing și te mai sperie acum în vreun fel?

- Freelancingul?

- Da.

- Freelancingul mă sperie în fiecare zi a existenței mele. Mă sperie ANAF-ul, mă sperie statul român care schimbă codul fiscal în fiecare an, mă sperie multe lucruri în viața mea de freelancer. Însă ce s-a schimbat? Mi se pare că s-a mai maturizat un pic piața de carte și au mai apărut oportunități pentru scriitori, pentru că nici în Occident scriitorii nu trăiesc din vânzările cărților, ci trăiesc din alte evenimente plătite, alte proiecte, bursă, rezidență și alte chestii.

„Cred că oamenii își doresc să aibă o față asociată cu numele scriitorului”

- Ultima mea întrebare este meta, să zic așa. Cum se simte pentru o persoană timidă, dacă încă te consideri așa, să dea interviuri și să ofere atâtea informații despre ea? Și dacă simți că oferi multe informații și în romanele tale, dar fără să te confundăm cu personajele?

- Da, e greu. E în continuare greu. Cred că și în cărți sunt destul de multe informații, dar pentru că se amestecă și cu ficțiunea, e un pic mai ambiguu și lumea nu știe.

Și asta e o întrebare pe care o primesc des la cluburile de carte, de exemplu, unde vor să știe foarte clar cât la sută e adevărat. Deci acolo cred că am așa ocazia să fiu mai ambiguă un pic. În interviuri nu-mi permit să mint, cel mult s-o scald.

Dar mi se pare că e și un simț al datoriei față de cărțile mele, de editurile care le publică față de public, pentru că dacă refuzi să apari, publicul poate avea senzația asta că ești arogant și că „nu suntem noi de nasul ei”. Și asta mi se pare mai important. Adică cred că oamenii își doresc să aibă așa o față asociată cu numele scriitorului și asta mi se pare că e o chestie care devine tot mai importantă în ultima vreme. 

Ai nevoie de oameni totuși, pentru că evenimentele le faci cu oameni, interviurile le faci cu oameni, nu le faci cu inteligență artificială și cred că intră cumva în pachetul ăsta al cărții, intră și persoana scriitorului. Deși mi-e greu și nu trece odată cu vârsta și cu experiența, o fac așa mai degrabă într-un simț al datoriei față de munca mea, până la urmă, care e în cărți.