Daniela Elena Ionele, profesoara din județul Sibiu care îi învață pe elevii de la profesională că și ei contează

Daniela Elena Ionele, 49 de ani, este în atelier, în fața unei table interactive. De obicei, în această sală răsună vocile elevilor, însă astăzi predă online, în prezența unor mese goale. Așa va fi în următoarele două săptămâni, căci un elev s-a îmbolnăvit de COVID și toți colegii învață de acasă. Profesoara cu păr scurt și roșcat numără zilele până când elevii vor reveni în atelier, căci școala online e dificilă pentru adolescenții care învață făcând. Se specializează în textile-pielărie la Colegiul Tehnic „August Treboniu Laurian”, din orașul Agnita, Sibiu, unde Daniela Ionele e profesoară de științe tehnice și instruire practică de 25 de ani. 

Pe lângă provocările practicii online, mai avea una de înfruntat: dorul de elevi. Dar s-a străduit să-și facă în continuare treaba cât mai bine. „Am explorat Youtube să găsesc filmulețe, aveam și tutoriale făcute cu câțiva ani încoace, pe care le foloseam pentru un grup de croitorie de pe Facebook”, spune profesoara. „Oricâte materiale ar avea nu e ca atunci când pui mâna pe mâna lui și îi arăți sau când e lângă tine la mașină”. În atelier au cam 30 de mașini de cusut.  

Pentru că petrece mult timp cu elevii, profesoara ajunge să-i cunoască tot mai bine. Cu cei de-a X-a, de pildă, se vede 12 ore pe săptămână și în plus, în cele nouă săptămâni de practică comasată, iar cu cei de-a XI-a, 14 ore săptămânal și încă zece săptămâni. 

Prin proiectele Erasmus+ coordonate la nivelul liceului din Agnita – care au implicat practică în străinătate - i-a cunoscut și mai îndeaproape. „Jumătate din ceea ce sunt ei am cunoscut aici, restul, când am plecat împreună. Știu cum sunt și în momentele bune, și în cele proaste”, mai spune ea.

Profesoara Daniela Elena Ionele Fotografie: Bogdan Nicolae

Una dintre satisfacțiile profesiei are legătură cu momentele când obțin „rezultate frumoase și demonstrează că sunt și ei buni la ceva”. Cealaltă, cu zilele în care generații de elevi o vizitează. Relația lor se păstrează în ciuda trecerii anilor. Pentru că „ziua de naștere mi-o țin cu copiii, nu în cancelarie”, spune profesoara. „Și copiii la fel. Mâncăm împreună; de multe ori am făcut masă câmpenească, fiecare aducea ce avea de acasă. Altfel comunic cu ei și își spun ofurile. Chiar dacă eram egali exista acea linie invizibilă de respect reciproc”. 

Legătura dintre îmbrăcăminte și matematică

În copilărie, profesoara Ionele învăța de la bunica ei, croitoreasă, să croșeteze, să tricoteze și să coasă la mașină. În 1986, când a terminat clasa a VIII-a, visa să devină învățătoare, dar a picat admiterea la liceul pedagogic prima sub linie, deși avea medie peste 9. A fost repartizată la mate- fizică la Colegiul Brukenthal din Sibiu, la 60 de kilometri de casă. Însă tatăl ei o voia aproape de familie și i-a spus că, dacă vrea să învețe, poate face asta oriunde. Și a învățat la liceul industrial din orașul natal ca să devină prelucrător prin așchiere. Matematica, fizica și chimia au rămas însă pasiunile ei, așa că în adolescență și-a imaginat un alt viitor, ca profesoară de matematică. Directorul liceului, și el profesor de matematică, a încurajat-o să aleagă această profesie. „Am luat a doua palmă”, povestește profesoara, pentru că a picat admiterea și la facultate.  

„Eram conștientă că, dacă stau un an acasă și pierd contactul cu școala, sunt slabe șanse să mă duc mai departe, cel puțin în 1990”, își amintește. Soluția a venit din Iași, căci tocmai se deschisese acolo prima școală postliceală de doi ani. S-a orientat spre proiectare de îmbrăcăminte și se pregătea pentru un viitor incert. 

La început nu i-a plăcut să lucreze întruna cordoane și să întărească piepți la sacourile bărbătești, a vrut să renunțe. Pentru că tatăl ei o convinsese să mai aștepte, a rămas până când a venit o activitate care-i plăcea: un curs de proiectare a tiparelor pentru îmbrăcăminte, unde putea să găsească legături cu matematica, căci încă îi plăcea geometria în spațiu. 

„Dar când am terminat, știam doar să fac tipare pe hârtie, nu știam să fac niciun produs de îmbrăcăminte”, rememorează cu glas stins. „M-am întors în Agnita și mă gândeam că oriunde m-aș duce să mă angajez n-aș ști nimic”.  

Ce scoți din imaginație

A urmat o vară în care și-a desfăcut propriile haine și le-a refăcut, ca să învețe cu adevărat meserie. Mama ei era îngrijorată, se temea că nu le mai nimerește la loc. Dar reușea, pentru că de fiecare dată își nota ce cusătură întâlnea. Cu aceeași răbdare și-a învățat și elevii, de la baze până la cum să meșterească produse variate. În primul an de muncă, în 1992, s-a angajat la o școală generală, unde se înființase o școală complementară de croitorie de doi ani. Cel mai mult conta pentru ea că lucra cu elevii. 

La liceul unde predă de peste două decenii, a înțeles de la început de câtă atenție au nevoie copiii și că toate etapele de învățare sunt importante. În clasa a IX-a, pornesc de la cusăturile manuale, le arată cum să croșeteze, să tricoteze, să țeasă fără mașină, la care lucrează abia spre finalul anului. De fapt, e în programă tocmai la sfârșitul clasei a X-a, dar profesoara îi pregătește din timp câte un pic. „Într-a XI-a deja au experiență și pot să lucrez orice fel de produs de îmbrăcăminte cu ei”, explică ea. „Atunci merg mai departe de programă. Mereu îmi pun problema: Dacă nu toți se angajează în ce au terminat? Scopul meu e să-i învăț ca să le folosească lor personal, să economisească”.

Adolescenții lucrează la mașinile de cusut în atelierul din Agnita, Sibiu 

Colegiul tehnic din Agnita are clase pentru învățământ teoretic, tehnologic și școală profesională, iar multe premii vin de la cea din urmă, în urma participării la concursuri. La profesională,  specializarea în domeniul textile-pielărie este de confecționer produse textile, iar la liceu, de tehnician designer vestimentar sau tehnician în industria textilă.  

„Dacă ai și imaginație, poți să faci niște lucruri superbe!”, spune profesoara și aduce în fața ecranului o creație a unei eleve de-a IX-a. A realizat-o pentru un concurs județean din Sibiu, la categoria obiecte decorative. Este un fel de ghirlandă cu mai multe balerine decupate perfect și a folosit fier, textile, hârtie, ață. Profesoara încă se minunează când privește ce i-a ieșit.  

În general, migălesc obiecte decorative din diverse materiale; coșulețe din peturi, rochițe din hârtie igienică și coliere din inele de la doze de suc. De materie primă nu duc lipsă, pentru că găsesc la o fabrică din oraș unde se lucrează tapițerii. 

„Atelierul nu e neapărat pentru confecții, pot să fac orice cu ei: vopsim, batem cuie, țesem. E avantajul celor care sunt la învățământul profesional, au posibilitatea să învețe orice”, spune apăsat profesoara, după care zâmbește. 

„Fiecare face ce poate și ce-i place”

Atelierul e și un spațiu al cunoașterii. În timp ce elevii descoperă cum funcționează mașinile de cusut, profesoara află și despre problemele lor și „ce vor de la viață”. Așa a aflat că în special în clasa a IX- a, „din cauză că sunt în învățământul profesional, se simt mici”. Dar, ca să-i încurajeze, le amintește: „Ce faceți voi aici cei din liceu nu pot și voi nu puteți ce fac cei din liceu. Fiecare face ce poate și ce-i place”.  

Își asumă până la capăt rolul de îndrumătoare și își convinge uneori elevii să-și susțină diferențele și să treacă de la profesională la liceu. Cam trei-patru dintr-o clasă ar putea face față acolo, spune profesoara. De pildă, o fată care a terminat a X-a s-a înscris la diferențe ca să intre într-o clasă de filologie. Erau trei locuri și 11 candidați, iar ea a intrat a doua. „Sunt copii care nu vor mai departe, dar sunt și care își doresc mai mult. Trebuie să-i ajuți un pic, să le spui: Hai că poți! Și se duc, pentru că își dau seama că vor avea alt viitor”, continuă aceasta. „Îi îndemn să facă ceva mai ușor pentru ei, azi e greu să fii muncitor într-o fabrică. Pot să urmeze o postliceala sau să se ducă la facultate”. 

Între timp, și ea a mers mai departe: a terminat Facultatea de Inginerie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și un master în proiectarea și modelarea produselor de îmbrăcăminte la Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iaşi. (Anul acesta a devenit unul dintre profesorii Merito, distincție oferită de Fundația Romanian Business Leaders profesorilor dedicați și creativi din toată țara).

Fotografie din arhiva Proiectului Merito, care premiază profesorii dedicați și dezvoltă o comunitate

Cam jumătate dintre absolvenții școlii profesionale rămân în industrie, iar mulți pleacă în afară. O fostă elevă care s-a mutat în Italia a sunat-o după mulți ani pentru că avea nevoie să exerseze la o mașină de cusut înainte de angajare și a întrebat-o dacă o primește o lună în atelier. A primit-o, firește, și i-a reamintit cum se lucrează maioul, pantalonii scurți, fusta. În atelier, femeia s-a înarmat cu răbdare și pricepere și, ulterior, s-a angajat la o fabrică de confecții din Italia. 

Chiar și în Agnita, unde meșteșugurile au ocupat locuri fruntașe în societate, mai ales datorită comunității sașilor, învățământul profesional era văzut „ca o cenușăreasă”, subliniază profesoara. Dar, în timp, a înțeles că felul în care e privit se poate schimba dacă profesorii devin mai dedicați. În 2014, Daniela Ionele a început să participe cu elevii la concursuri județe și naționale. Și deseori s-au întors acasă cu premii. La Iași, de exemplu, facultatea de textile organizează un concurs național pentru junior designeri și acolo au obținut inclusiv primul loc. 

Profesoara apreciază deschiderea elevilor ei pentru activitatea practică și că sunt muncitori, așa explică aceste rezultate. Mulți, de la țară, sunt obișnuiți cu greul, cum ar fi să muncească cu ziua alături de părinți. 

„Lucruri mărunte care contează în viață”

În 2018, profesoara Ionele a deschis un nou capitol în viața Colegiului tehnic din Agnita prin proiectele Erasmus+. „Am zis că e singura șansă ca cei din învățământul profesional să vadă cum este în afară. De când am pornit Erasmus, copiii își doresc să vină la profesională”, adaugă ea. Din familii monoparentale, cu venituri scăzute sau cu părinți plecați la muncă în străinătate, elevii rar au șansa să afle cum e peste graniță. 

În timpul unui stagiu de practică european

În cele trei săptămâni în Portugalia și Spania, elevii au făcut practică în firme, au lucrat mai mult decât înainte în echipă și au folosit engleza inclusiv în timpul liber, când au explorat orașele gazdă. Așa capătă încredere în ei, crede profesoară, și își dau seama și cât de utilă e o limbă străină. Daniela Ionele îi însoțește în afară și atunci le oferă sfaturi ca să-și dezvolte inclusiv competențele pentru viață, nu doar profesionale. Să fie empatici, de pildă. „Când termină școala, apare o mulțumire sufletească, pentru că au învățat de la tine și cum să se comporte, codul bunelor maniere. Sunt lucruri mărunte care contează în viață”, povestește profesoara din Agnita.   

Practica dincolo de mesele atelierului nu se limitează doar la săptămânile în alte țări. Se întâmplă cam în fiecare an și la firme din România. În urmă cu trei ani, când o fabrică din Sighișoara producătoare de airbaguri avea nevoie de cusători, elevii au muncit acolo două luni. I-au și plătit. Copiii s-au bucurat că au câștigat niște bani și au văzut impactul muncii lor în lumea reală.