Hai să adunăm împreună portocale de la subsol
și să le aducem la tine-n balcon
unde le e locul
doar pentru că acolo miroase a coji de portocale.
Eu sunt Miky și cred că o să încep această rubrică estivală cu gândurile mele, cu toate că toamna e anotimpul în care simt că nu mai am loc în univers cu energia din interiorul corpului meu. Îmi place să beau Sangria și să port conversații telefonice în care îmi pot lansa gândurile la lumina unei lumânări parfumate de grădină și îmi place să citesc în autobuz.
Mi-ar plăcea să plouă mai des chiar dacă nu sunt sigură de entuziasmul pe care îl capăt gândindu-mă la un câine al străzii în ploaie. Îmi place să-mi plouă în ceai și în pantofi, îmi place să-mi plouă pe pielea dezgolită și pe acoperiș. Vreau să știu cum e să lucrezi într-o brutărie pentru o săptămână și cum e să faci curat într-un aeroport sau într-un avion.
Citesc Osho și mănânc pizza vegetariană, citesc Dale Carnegie în autobuz, citesc George Orwell în timp ce-mi beau ceaiul în curte pe iarbă și Teophile Gautier la cafea sau în timp ce mănânc o banană. Ce-am citit în ultimul timp? M-am îndrăgostit de Dimitrie Cantemir (după care mi-am botezat un cactus) și i-am acordat o profundă importanță lui Constantin Noica, deoarece m-a atras felul în care scrie.
Scriu și iubesc cuvintele, ceea ce mă face să-mi doresc un tatuaj cu Hermes și Apollo, având o sticlă de tequila între ei, cu toate că dacă aș fi un zeu aș fi Chaos, un presupus fiu de-ai lui Cronos. Cu toate că nu mă pasionează mitologia greacă, mi-ar plăcea să fiu Phoebe doar pentru că are de-a face cu luna, iar singurul meu izvor veșnic de inspirație este noaptea. Ți-a fugit gândul la Phoebe din Friends, nu-i așa?
Nu-mi plac Caragiale și Eminescu, în schimb îi simpatizez pe Blaga și pe Mircea Eliade. Poemul meu preferat este This is Just to Say al lui William Carlos Williams, care a fost transformat într-un meme pe Twitter, deci cine spune că nu le poți avea pe toate? Cu toate că resping cu desăvârșire idealurile contextuale care răpesc fericirea oricărui visător, Williams reușește să făurească imagini apte să împărtășească stări.
Am 17 ani, nu-mi place la școală și singurul motiv pentru care sunt luni la liceu de la 8 AM este profesorul meu de istorie, pe care îmi place să-l ascult. Ajung târziu la primele ore, dar punctualitatea nu a fost niciodată printre trăsăturile mele. Nu-mi plac profesorii de sport, cu toate că alerg frecvent, direcție spre care m-a orientat profa de sport din generală cu care rămâneam după școală și alergam.
Ce vreau să fac în viitor? Primesc întrebarea asta des când am plăcerea sau nu de a cunoaște pe cineva. Profa mea de română pe care o iubesc mi-a dat un deadline pentru răspunsul ăsta. Oscilez între medicină, unde am de ales între a fi un medic legist și a fi utilă societății care încă respiră, optând pentru pediatrie sau chirurgie generală, și viața de artist la care aspir, locuind într-un atelier în care o să scriu și o să pictez pe pânză până o să devin o bătrână care merge des la munte, e înconjurată de câini, are tatuat poemul preferat al lui William Carlos Williams pe piciorul stâng și trăiește alături de un bătrân care îi împletește codițe din părul rămas. Vreau să știu cum e să fii designer vestimentar, grădinar, alpinist utilitar sau model.
Hai să purtăm discuții inteligente în mediocritatea noastră. Unde e locul portocalelor?
Cărțile de pe lista de lecturi a lui Miky:
Adrian Cioroianu - Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor
Santiago Gamboa - Prizonierii crinului alb
Ken Mogi - Mica enciclopedie Ikigai, metoda japoneză de descoperire a scopului în viață
Restul e tăcere de Carla Guelfenbein
Când sunt tristă îmi vine să-mi dau jos de la mână brățările făcute din panglici de carton parfumat pe care le impart oamenilor la jobul de vară. Pe ele scrie energy, good, creativity, dream, optimism – și le pun în ordine haotică tot timpul.
Energia brățărilor care se țin cu îndârjire de mâna mea mi-o dă cartea Restul e tăcere scrisă de Carla Guelfenbein. Am găsit-o în camera prietenei mele Daria, pe care o așteptam de mai mult de zece minute pentru a merge împreună la atelierul unui artist vizual, unde purtăm discuții intense și bem Havana.
Restul e tăcere este un roman cu trei perspective narative subiective. M-au atras cel mai mult capitolele care ilustrează gândurile lui Tommy, copilul de 12 ani, și ale lui Juan, care corespunde panglicii mele pe care scrie creativity. Tommy ilustrează un spirit diferit de restul oamenilor, definit de condiția lui fizică, fiind delimitat de ceilalți copii printr-o afecțiune a inimii. Personajul mă duce cu gândul la cântecul ăsta de la Nirvana.
Personajul meu preferat e, însă, Mana, descris prin intermediul fiicei sale, Alma. Mana corespunde panglicii mele pe care scrie energy. Mana sugerează spiritualitate, libertate, viață, cu o ușoară tentă hippie.
Acțiunea nu este tocmai pe placul meu, chiar dacă depășește liniile tiparelor de cărți pentru adolescenți. Recunosc că nu mai sunt atât de familiarizată cu cărțile young adult și am luat cartea asta de pe biroul Dariei pentru că mă atrage liniștea, iar tăcerea ilustrează fie liniștea care umple golul momentului, fie cea care îl creează.
Cel mai mult mă încântă maniera în care scrie Carla Guelfenbein, manieră pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Felul bogat în care aceasta scrie te poartă într-o experiență încărcată de intensitate și energie, alături de desenele lui Tommy.
Desenează-ți propriul labirint pe plicul unei facturi și dă-i foc în baie sau strânge-ți prietenii în jurul unui foc și eliberați-vă de labirinturile care vă limitează.
