Am păstrat multă vreme nostalgia acelui învățământ clasic de anii ‘50-‘60, bazat pe autoritatea profesorului provenind din accesul său exclusiv la informație, pe relația de putere dintre profesor și elev și pe metodele predării și învățării mecanice.
Am trăit mulți ani legănați de iluzia geniilor și a olimpicilor și am considerat că avem un învățământ performant pentru că din când în când câțiva copii excepționali aduceau niște medalii de la olimpiadele internaționale.
Acest sistem s-a dovedit însă nu doar neadaptat noilor dinamici sociale și economice, ci de-a dreptul falimentar. Cred că falimentul educației este unul din cele mai grave fenomene cu care se confruntă, pe termen mediu și lung, societatea românească, un fenomen ale cărui consecințe vor afecta încă pentru mulți ani de acum înainte calitatea dezvoltării societății noastre.
Dacă ar fi să identific (doar) trei cauze ale acestui faliment, aș spune că ele sunt următoarele:
1. Absența unei filosofii educaționale asumate și coerente, a unei viziuni privitoare la rolul școlii în societate. Noi nu știm nici azi, după 30 de ani de tranziție, ce fel de societate ne dorim și care sunt valorile în jurul cărora ne strângem ca societate.
Nu știm în ce constă fericirea noastră ca societate. Ceea ce părem a privilegia, așa cum vedem din majoritatea manifestărilor publice ale celor care vorbesc despre educație, este fericirea în termeni de bunăstare materială, de câștig financiar, de realizare în viață ca îndestulare. De aceea, în continuare, abordăm ciclurile superioare ale învățământului în termeni de „meserie bănoasă” și „job asigurat”. Dar din această schemă, într-o lume tot mai puțin previzibilă și stabilă, a dispărut garanția locului de muncă bine plătit, cu excepția, desigur, a posturilor la stat, pe care le poți obține, până la urmă, indiferent de studiile pe care le-ai făcut. Și pentru că nu știm ce ne dorim ca societate, e cumva firesc (trist, dar firesc), să nu știm ce ne dorim de la școală, astfel încât sala de clasă și sala de curs au devenit spațiile confruntării dintre diferitele filosofii educaționale ale ministerului și inspectoratului pe de o parte, ale profesorilor și părinților pe de altă parte, având mai mereu la mijloc, ca sac de box, cobai și victimă, elevul și studentul.
Dacă adăugăm la acest context național și mutațiile radicale din economia planetară a cunoașterii, atunci obținem un tablou mai fidel al derutei noastre: suntem încă prizonieri ai modelului educațional în care profesorul e unica sursa a cunoașterii sau cel puțin sursa principală, sursa supremă a cunoștințelor, iar autoritatea lui vine din această posesie exclusivă, pe care o poate distribui discreționar celor ce nu știu și nu au de unde să afle. Numai că azi, de cel puțin două decenii încoace, școala și profesorul au devenit doar o sursă a informării printre altele, nici măcar cea mai atractivă, așa cum am putut vedea în ultimii ani, când copiii au dobândit niște abilități digitale net superioare celor ale profesorilor lor în mânuirea surselor alternative de informare. Iar școala și corpul profesoral nu au reușit încă să asimileze această criză a modelului didactic, adică să evolueze, să se adapteze, să asume condiția de furnizor de model de învățare în locul celei de transmițător de conținuturi exclusive.
2. Neavând o filosofie educațională bine conturată, nu avem nici o știință a educației adaptată lumii de azi. Cred că una din marile probleme ale învățământului românesc de azi este calitatea formării corpului profesoral, cu tot ce înseamnă această formare. Recentele cifre de la examenul de titularizare dau măsura slabei adaptări a facultăților de științe ale educației la provocările lumii de azi. Am spus-o într-un text mai vechi, care a făcut valuri printre cititori, un text inspirat din experiența întâlnirii mele cu școala belgiană: școala românească rămâne obsedată de modelul performanței cu orice preț, într-o concurență din care se vor desprinde genii care vor face cinste și școlii, dar și părinților. Dar ea are dificultăți în a-și concepe misiunea socială, aceea de a forma în primul rând persoane autonome, înzestrate cu simț critic și discernământ, cetățeni integrați în societate, având simțul răspunderii publice și al solidarității, al toleranței și al respectului pentru diversitate. De aici decalajul tot mai acut între modelul educațional din mintea guvernanților și profesorilor, pe de o parte, și aspirațiile și nevoile copiilor, pe de altă parte. Un decalaj care dă măsura eșecului școlii pedagogice românești.
3. În sfârșit, dacă e să urcăm spre învățământul superior, cred că una din marile probleme ale universităților este tocmai decredibilizarea studiilor doctorale și a cercetării în general, ca epifenomen pentru niște crize mult mai profunde ale vieții academice. Vedem cum în treizeci de ani nu am reușit să asigurăm concursuri corecte și transparente pentru posturile didactice din universități; știm cu toții că majoritatea zdrobitoare a posturilor sunt scoase la concurs cu dedicație, cu câștigător cunoscut dinainte, de obicei dintre foștii studenți sau dintre colegii de catedră, astfel încât mai nimic nu pare să tulbure conivența din interiorul comunității academice. Cu doctoratele lucrurile stau la fel: toată atenția publică e îndreptată azi spre problema, teribil de gravă, a plagiatelor și a fraudei academice. O adevărată plagă socială, pe care autoritățile guvernamentale vor s-o vindece solicitând fiecărei universități să-și verifice toate tezele de doctorat din 1990, pentru a identifica astfel plagiatele. O solicitare utopică, desigur, ale cărei desfășurări și rezultate sunt greu de anticipat. Dar alături de această problema însă este aceea a calității intrinseci a tezelor, pe care nu o mai poate verifica nimeni. Avem cu siguranță zeci de mii de teze de doctorat mediocre, care nu au mișcat cu un centimetru cunoașterea noastră a lumii, dar care au oferit astfel zeci de mii de diplome unor persoane mediocre și ele, dar care au avut un vis în viață, să ajungă doctor în ceva. Fie pentru o mărire de salariu, fie pentru o avansare pe post, fie pentru a ocoli concursuri mai grele, fie, de ce nu, pentru o ramă pe peretele din sufragerie.
