Cum să nu te copleșească anxietatea și angoasele într-o astfel de realitate? Și când simți că te copleșesc și-ți inundă fiecare colțișor al conștiinței, cum mai poți să scapi de starea asta oribilă?
În ultimele două săptămâni, printre propriile anxietăți și angoase generate de evenimentele din scena politică, am început să întrezăresc un fel de tipar. Mi-am dat seama că am mai trăit astfel de momente, și nu doar o dată.
De fapt, aș putea să o intitulez bienala marii angoase existențiale - și poate, dacă o ironizez, o să-mi fie mai puțin frică.
Bienala marii angoase existențiale a început în viața mea în 2015, anul în care avea să se întâmple tragedia de la Colectiv. A continuat apoi, în 2017, cu OUG 13 și toate protestele în care ne-am strigat fricile în stradă. La final de 2019, am început să o simt din nou, dar lumea spunea că e doar în capul meu și am încercat să o văd și eu, pe cât posibil, ca pe o anxietate generată de frica mea profundă de a fi privată de libertate. Doar că, în 2020, frica s-a adeverit și a început oficial pandemia. La început de 2022, abia ieșiți din case, apare războiul la granița țării și ne închide într-un nou cerc de frici. Ce putea să mai urmeze?
Ei bine, iată. Anul alegerilor, 2024. Marea surpriză electorală care s-a dospit ca un cozonac bine frământat chiar sub nasul nostru, în timp ce ne temeam de alte lucruri mai… ușor de acceptat. Și poate și mai ușor de gestionat, având în vedere unda de șoc care a traversat societatea românească în ultimele două săptămâni. S-a dovedit că și România e afectată grav de tendințele de radicalizare despre care scrie presa internațională de câțiva ani. Și iată-ne astăzi în așteptarea răspunsului la întrebarea „Cu cine va vota România?”.
De fapt, întrebarea din sufletul tuturor este „Cum va arăta viitorul meu?”. Dar poate ști cineva asta?
Conceptul de război hibrid începe să prindă contur din ce în ce mai mult pentru mine și, chiar dacă deocamdată mi-e neclar cine e inamicul, încep să disting și aici un tipar. Inamicul cel mare este inexistența - cea care poate lua forma pierderii, a trădării, a privării de libertate și, până la urmă, a morții. Inexistența, ca pierdere bruscă și radicală a ceea ce există, a contextului în care ne-am obișnuit să trăim - cu bune și cu rele, dar mereu cu loc de sperat că se poate și mai bine. Zilele astea, locul acela din suflet rezervat speranței pare din ce în ce mai îngust.
Totuși, trebuie să recunoaștem că sunt o mulțime de oameni printre noi care astăzi speră, mai puternic decât oricând, că le va fi mai bine. Că ne va fi mai bine. Pentru ei, șocul a fost pozitiv. Schimbarea în bine pare să fie la o aruncătură de vot distanță. Dar chiar este?
Și până vedem ce decide votul românilor, ce ne facem cu anxietatea?
Am adunat aici câteva idei de luat în considerare pentru oricine se simte în pericol și caută un refugiu emoțional de la frica de necunoscut. Sunt instrumente simple, care chiar pot să ne ajute să gestionăm stresul ăsta. Le știm, le-am exersat împreună încă din pandemie:
Să ne documentăm din surse de încredere vizavi de subiectele care ne produc confuzie, teamă sau curiozitate. Filmulețele de pe rețelele de socializare nu sunt mereu de încredere, așa că orice informație care ne produce emoții puternice trebuie verificată din minim 3 surse independente înainte să-i acordăm valoare de adevăr.
- Să nu ne uităm încontinuu la știri, dar nici să nu le ignorăm complet. E stresant și să știm ce se întâmplă, și să ne simțim deconectați, așa că moderația este calea cea mai înțeleaptă;
- Să luăm pauze de la discuțiile despre acest subiect, dar să ne implicăm activ și să ne susținem argumentat punctul de vedere. Nu suntem complet lipsiți de putere, dar nici nu este responsabilitatea noastră să-i convingem pe toți cei din jurul nostru care este adevăratul pericol;
- Să avem grijă de nevoile noastre de bază - hrană, hidratare, somn. Fără ele, devenim încă și mai vulnerabili, irascibili și anxioși. E important să evităm consumul de alcool sau alte substanțe, care pot duce la comportamente de risc, conflicte și decizii iresponsabile, chiar dacă acum poate părea că nu ne putem relaxa altfel;
- Să facem sport și să exersăm respirația conștientă ca metodă de relaxare. Totuși, să nu exagerăm nici cu efortul fizic, chiar dacă ni se pare că doar așa putem să nu ne gândim la cum va arăta viitorul. Oboseala fizică se cumulează cu oboseala psihică, iar resursele noastre de energie sunt limitate;
- Să ne protejăm de contaminarea cu panica sau furia altora. Putem face asta inclusiv prin limitarea contactului, mai ales dacă ceilalți ne încalcă în mod repetat granițele și devin abuzivi. Amenințarea, șantajul emoțional, ironizările sau critica constantă sunt forme de abuz emoțional și avem dreptul și responsabilitatea de a ne proteja de astfel de tratamente;
- Să nu utilizăm suprageneralizări și concluzii pripite în gândirea noastră. E la fel de important și să le privim cu circumspecție pe cele folosite de ceilalți, ba chiar să le aducem în discuție și să încercăm să le demontăm prin argumente raționale. Dacă evităm să ne implicăm în astfel de confruntări doar pentru a evita conflictele, s-ar putea ca acest lucru să ne afecteze stima de sine pe termen lung.
- Să avem și activități plăcute sau, cel puțin, neutre. Deși poate simțim o oarecare vinovăție să facem lucruri plăcute, un serial captivant la finalul zilei, o carte bună sau un boardgame cu prietenii sau familia pot să facă minuni pentru starea noastră psihică. Astfel de activități pot să ne satisfacă suficient de mult nevoile de confort, de liniște sau de apartenență cât să ne mențină în echilibru și apți pentru continuarea confruntării cu realitatea.
Nu în ultimul rând, cred că e nevoie de un apel la folclorul nostru - altfel decât în cheie național-suveranistă. Iată trei idei care mi s-au învârtit în minte, explicate pe larg. Pe mine m-au ajutat, poate mai ajută și pe altcineva.
Ce nu știi nu te poate răni [dar și când afli, vai și amar de tine]
Prima mare lecție a prezentului nostru politic este că nu putem să trăim bine dacă nu avem acces la realitate. Atunci când reprezentarea mentală a realității ne este alterată, comportamentele și deciziile noastre nu-și mai pot îndeplini eficient funcția de adaptare la condițiile de mediu.
Dezinformarea și lipsa educației media, dependența de ecrane, care este atât ușor de exploatat în interesul altora, capacitatea din ce în ce mai scăzută de a ne concentra atenția - acestea sunt problemele reale ale prezentului, dar și ale viitorului nostru. Și toți putem contribui activ la soluționarea lor, pentru noi înșine și pentru ceilalți, deopotrivă.
După această undă de șoc, avem ocazia să ne reîmprospătăm filtrele prin care percepem realitatea. O grămadă de oameni au învățat zilele astea cine erau legionarii și ce au făcut ei, ce face CCR sau care este diferența suveranism și democrație. Alții au realizat cât de mare e puterea algoritmilor și a banilor din realitatea virtuală a rețelelor de socializare, o putere pe care o ignoraseră din diverse motive, niciunul suficient de puternic pentru a-i feri acum de sentimentele de vină, frică sau dezamăgire.
Chiar dacă uneori nu ne dăm seama care sunt factorii care ne alterează percepția asupra realității, în această lume invadată de algoritmi și AI este sănătos să ne scuturăm cât mai des de iluzia cunoașterii. Cel mai sănătos pentru noi este să ne acceptăm cu modestie și umilitate rolul de permanenți învățăcei într-ale vieții. A învăța înseamnă și a experimenta pe pielea noastră toate aceste emoții și stări, toată această desfășurare de forțe interne care ne împinge către viitor, chiar dacă pare că ne-a împotmolit în anxietate. Timpul curge oricum, iar viitorul vine după noi orice am face.
Cine nu e gata, îl ia cu lopata [viitorul]
În jocul copilăriei celor mai mulți dintre noi, miza era, de regulă, să reușești să te ascunzi suficient de bine, cât să nu fii găsit. Uneori erai tu cel care trebuia să-i găsească pe cei care s-au ascuns de tine și era un pic mai distractiv așa. Dar lecția implicită a jocului este că de pericole putem doar să ne ascundem sau să fugim. Oare nu e cazul să contestăm lecția asta transgenerațională?
De viitor nu ai cum să te ascunzi sau să fugi. Ce trăim acum e tot un fel de v-ați ascunselea, iar urgența pe care o experimentăm sub forma ghemului de emoții din stomac, a palmelor transpirate, a viselor urâte sau a pulsului care zvâcnește în tâmple este dată de adrenalina din corpul nostru. Suntem stresați. Foarte stresați. Pare că ne pierdem viitorul și că vom trăi să vedem asta.
Dar am trecut deja prin atâtea provocări și am supraviețuit. Ce-i drept, nu toți, că de-aia e important să învățăm în școală despre extremism, tabere de concentrare și persecuție politică. Sigur că astăzi avem multe privilegii pe care nu vrem să le pierdem. Dar, doar pentru că ne putem imagina aceste variante de viitor indezirabil, nu înseamnă că ele se vor adeveri. Corpul și mintea noastră sunt rezultatul a sute de mii de ani de evoluție și, oricât de mare ar fi stresul adaptării la această nouă imagine a realității, avem cu toții capacitatea de a supraviețui. Să avem încredere măcar în natură, dacă în oameni nu (mai) putem. Realitatea era oricum așa și înainte să o descoperim noi. Și până la urmă, cine zice că ceea ce percepem acum chiar e realitatea?
Tot răul spre bine [chiar dacă uneori durează mai mult]
Asta e cea mai hilară dintre toate, știu. Cum să mai poți să crezi că tot răul e spre bine, când pare că ne aruncăm cu capul înainte în dictatură? Hai totuși să nu suprageneralizăm și să nu ardem etape. Sunt mulți pași până acolo. Ne mai putem răzgândi, ne mai putem întoarce din drum, oricare ar fi direcția.
Zilele trecute, am tot auzit ideea asta interesantă. Oameni de toate vârstele mi-au povestit cum, deodată, toate problemele care îi stresau înainte de alegerile prezidențiale au ajuns să pară nesemnificative. Am ascultat, fără surprindere, cum s-au topit conflictele și neînțelegerile dintre oamenii cu aceleași viziuni politice, cum s-a diminuat competiția între colegi și cum a crescut vertiginos calitatea percepută a vieții din prezent. Sigur că am auzit și despre lacrimi, conflicte, frici, și dezamăgiri uriașe - dar de acolo am pornit discuția asta. Vreau să evidențiez faptul că nu doar asta s-a întâmplat în viața noastră.
Din nou, deloc surprinzător, descoperim că nu există nimic mai eficient decât un inamic comun pentru a ne face să ne simțim împreună, uniți sau motivați să contribuim la schimbarea în bine. De fapt, pe asta s-a bazat întotdeauna propaganda politică: pe manipularea în masă prin promovarea unui inamic comun portretizat ca răul absolut.
Inventăm încă o dată roata asta uriașă a emoțiilor colective care poate răsturna istoria. Doar că, de data asta, trebuie să integrăm și realitatea virtuală, cu toate implicațiile ei - de la referințele ezoterice la Matrix, această profeție hollywoodiană din copilăria democrației românești, și până la războiul mașinilor cu oamenii, fantezia științifico-fantastică a lui Asimov care pare că ne prinde din urmă odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale ce poate să dea peste cap democrația. Dar chiar și în romanele lui Asimov și la finalul Matrix-ului, există speranță. Viața găsește o cale de a merge înainte.
Ce urmează? Nu știu și nici nu sunt foarte nerăbdătoare să aflu. De un lucru sunt sigură: nu ne vom plictisi.
