Trei surori afgane vorbesc despre educația și viața în România: „Aici nu mergem la școală să învățăm, mergem să dăm teste”

Fatima, Homaira și Hadia și-au luat la revedere de la bunicii pe care încercau să-i convingă să-și stăpânească lacrimile și au intrat în aeroportul din Kabul, capitala Afganistanului, cu cei doi frați și mama lor. Era o seară din ianuarie 2017 și aveau să urce pentru prima dată într-un avion, cel care îi ducea spre România, unde le aștepta tatăl lor. 

„Înainte eram tristă că plecăm, dar în ziua aia eram emoționată”, își amintește Fatima, 19 ani, absolventă de liceu de câteva luni. Această fată cu voce fermă și sprâncene bine conturate vorbea cel mai bine engleză dintre toți șase și simțea presiunea pe umeri: trebuia să se asigure că vor urca în avionul corect de fiecare dată. Prima escală a fost în Dubai, unde au așteptat conexiunea vreo cinci ore. „Dormeam pe scaun și cineva se trezea pe rând să verifice să nu pierdem avionul. Eu puteam să dorm oricât!”, se laudă Hadia, 12 ani, cea mai mică dintre surori, și izbucnește în râs. Într-un tricou cu dungi portocalii și verzi, e singura dintre ele nemachiată. 

Doar fetele din familia Sarwari au acceptat să vorbească cu Școala 9, într-un parc din București.  

Acum, Fatima regretă că au rămas pe scaune atâtea ore în fața ușii de îmbarcare în loc să se plimbe prin aeroportul din Dubai cu palmieri și o mulțime de ecrane. Și Homaira, 16 ani, se gândește astăzi că a pierdut ocazia să-l descopere, a reușit doar în videourile de pe internet. Din Dubai au luat avionul spre Turcia și apoi spre România. Au aterizat pe la 11:00 în București, iar în aeroport au gonit spre tatăl lor.  

Ninsese și se așternuse mocirla cu care locuitorii Bucureștiului erau obișnuiți, însă celor trei surori li s-a părut un oraș „cam urât”. Până a trecut iarna, s-au întrebat de ce arată așa Europa. Mai și dârdăiau de frig. „După ce am văzut parcurile primăvara, a fost OK”, spune Fatima încântată. 

Tatăl lor locuia într-un apartament cu două camere, însă pentru șapte persoane era prea înghesuit. Cu greu au găsit unul cu trei încăperi, unde stau și în prezent. 

Fost parlamentar în Afganistan, tatăl lor lucrează astăzi la o tipografie, povestesc fetele. A venit în România în 2014, a depus cerere de azil și a obținut statut de refugiat, iar câțiva ani mai târziu a reușit să-și aducă familia. A plecat din Afganistan din cauza amenințărilor talibanilor, își amintește Fatima. „Am venit aici pentru că vrem să trăim ca o familie”, spune ea. „În Afganistan e foarte greu fără bărbați”. Era nevoie de prezența lui în familie, dar și pentru ochii celor din jur. În plus, pericolul se putea ivi din orice colț. „Când ieșeam din casă, nu știam dacă ne mai întoarcem, pentru că nu știi cine trece pe lângă tine și dacă are o bombă”, chiar și într-o vreme de „pace relativă”. 

În ultimii doi ani, potrivit organizației Salvați Copiii, România a primit cel mai mare număr de cereri de azil, peste 6.000 în 2020, dintre care 1.551 ale copiilor, și aproape 5.300 până în toamna lui 2021. Cele mai multe solicitări vin din partea afganilor. 

Bullying în primul an de liceu

În 2017, Fatima a dat un examen ca să intre în clasa a X-a și a fost admisă la Liceul Teoretic „Traian Vuia”, Homaira a intrat într-a VII-a la Școala Gimnazială nr. 25 din sectorul 2, iar Hadia și-a început educația în România încă de la pregătitoare – acum e elevă la Școala nr. 39 și îi place. 

Spre deosebire de Afganistan, aici au găsit la școală calculatoare, sală de sport și au primit cărți. Acolo erau prea puține școli și prea mulți elevi în fiecare, așa că resursele erau insuficiente. Și la „Traian Vuia”, unde a ajuns și Homaira în primul an de liceu, lipseau unele manuale și accesul la tehnologie, își amintește ea. 

Însă Fatima nu se lamentează și povestește mai degrabă despre relația cu colegii: „La început vorbeam la școală în romgleză. Atunci doar eu purtam hijab în liceu, toată lumea se uita la mine, colegii mă întrebau cum e în Afganistan, cum e cu războiul”, spune tânăra. Îi plăcea să stea de vorbă cu ei, să le ofere detalii. 

Pentru Homaira, însă, adaptarea s-a desfășurat anevoios. „În clasa a VII-a era mult mai greu, pentru că nu știam limba și stăteam singură”, povestește ea. Dar într-a VIII-a și-a făcut prieteni la școală și s-a simțit în largul ei. A luat-o de la capăt cu integrarea în primul an de liceu la „Traian Vuia” – acolo câțiva elevi o necăjeau până nu mai putea suporta și striga la ei să o lase pace. Cel mai des râdeau de ea că „arată ca o chinezoaică”. În prezența profesorilor nu se întâmpla, iar ea nu voia să le spună că trece prin asta, căci ar fi dat impresia că e „ca un copil care se duce imediat la mama” când o supără cineva. Îi place să-și poarte părul tuns bob, să fie o domnișoară elegantă. 

Eleve, în curtea unei școli din Afganistan Foto: Shutterstock

După ce și-a depus dosarul la cinci licee și patru au refuzat-o că ar fi incomplet sau n-ar avea locuri, s-a transferat într-a X-a la Colegiul Național „Ion Creangă”. Credea că o să învețe engleză și franceză, însă a putut să aleagă limba japoneză și o entuziasmează oportunitățile de acum. „E bine, pentru că franceza nu-mi place. Știu doar «Bonjour, madame professeur!»”. Prin bullying n-a mai trecut și simte că și-a găsit locul printre elevii interesați de K-pop, muzică pop coreeană. „E ca o celebritate acolo!”, confirmă Fatima.  

„Traduceam în persană și căutam informațiile în cărțile din Afganistan”

Homaira și Fatima au studiat engleza și în Afganistan, dar mai mult la cursuri private decât la școală. Acolo, elevii se bazează pe aceste cursuri la diverse materii, mai ales că dau Bacalaureatul din toate. Au în programa de liceu cam 16 discipline; cele mai multe întrebări le primesc la matematică, urmează chimie, biologie, limba persană și restul. Examenul la final de-a XII-a e la un nivel ridicat, spune Fatima, în timp ce-și înalță mâna dreaptă, ca să arate cât de mari sunt așteptările profesorilor, în comparație cu cât de puțin investesc în pregătirea elevilor la ore. Dacă te interesează sau ți se pare dificilă o anumită materie, poți lucra de luni până joi o oră în privat și te costă zilnic între 100 și 350 de afgani, spre 20 de lei. 

Le-a surprins în România că se dă Evaluarea Națională și că la liceu elevii își aleg un profil. Acolo învață de toate și din clasa a VIII-a pur și simplu trec într-a IX-a. Dar Fatima și surorile ei cred că s-au descurcat bine până acum în țara adoptivă.

Deși resimt că „în România e un sistem care stresează elevii”, spune Fatima. „Aici nu mergem la școală să învățăm, mergem să dăm teste. Și avem și teme”. Spre deosebire de Afganistan, unde făceau recapitulare cu profesorul la ore fără presiunea notelor. Și a mai observat niște diferențe semnificative pentru ea: „Acolo învățam după cărți, aici trebuie să notezi chiar dacă ai carte. Notam, iar acasă corectam după caietele colegilor pozate, pentru că în primul an auzeam altceva. După aceea, traduceam în persană și căutam informațiile în cărțile din Afganistan. Era greu mai ales la biologie, cu definiții complicate (n.r. – a intrat la profilul Științele naturii)”, rememorează ea. 

Clasa a XII-a a fost singura în care Fatima n-a mai lucrat ca în ceilalți ani, ci s-a pregătit pentru Bacalaureatul în limba română. Nu se aștepta să ia toate examenele din prima, cu atât mai puțin la română, unde a primit și cea mai mică notă dintre cele trei probe, 5. La matematică a luat 7.50, iar la chimie 6.80. 

Cum au învățat limba română în șase luni 

Pentru afgani, studiul limbii române e un efort, dar surorile, mulțumită vârstei, au reținut vocabularul și gramatica mai repede decât adulții. După jumătate de an de cursuri la Organizația Internațională pentru Migrație au reușit să vorbească destul de fluent. Hadia e mai tăcută și chicotește când Fatima o îndeamnă să povestească ea cum au studiat limba. Homairei și Fatimei li se pare complicat încă să rețină genurile substantivelor, pentru că în persană femininul și masculinul se folosesc doar pentru oameni, nu și obiecte.  

Ca să aprofundeze, acasă toți frații vorbeau între ei mai mult română. „Dacă nu știam ceva, o întrebam pe Fatima, dacă ea nu știa, întreba pe altcineva”, ține minte Homaira. Acum le vin cuvintele automat în română, dar cu mama lor încă vorbesc în persană, căci ea cunoaște doar cuvintele românești de bază ca „mulțumesc” și „la revedere”. Hadia, mezina, în persană mai poate doar să vorbească, să scrie nu. „Am învățat un pic și când am venit aici am lăsat-o, acum nu mai știu”, explică ea. 

Continuarea studiilor e deocamdată un semn de întrebare pentru Fatima, căci o postliceală a refuzat-o pe motiv că ar trebui să-și echivaleze rezultatele școlare, cu toate că a studiat în România și avea aceleași documente ca elevii români. Ca să o ajute, reprezentanții unor ONG-uri pentru drepturile refugiaților au contactat și ei școala respectivă, li s-a dat dreptate, însă era prea târziu, postliceala nu mai avea locuri. „Refugiatul nu e străin, asta trebuie să înțeleagă oamenii”, spune dezamăgită Fatima. S-a înscris și la ASE, la administrarea afacerilor, însă au respins-o din pricina eseului motivațional, spune ea. Și-a dorit de mică să meargă la Medicină, dar știa că trebuie să dea examen și i se părea prea mult să învețe și pentru Bac, și pentru facultate. De aceea, ar fi vrut să înceapă cu postliceala și apoi să dea admitere. 

Renunțarea la hijab 

Homaira își dorește să ajungă de asemenea la o facultate de Medicină, însă speră să fie studentă undeva în străinătate. Își face și Hadia curaj să vorbească despre planurile ei de viitor: „Aș vrea să fiu polițistă, but nu pot să fiu”. Fatima repetă în glumă acel „but (dar, n.r.) nu pot să fiu” și râd toate. 

- Ba da poți să fii, până atunci luăm cetățenie, o încurajează sora mai mare. 

- Dar nu mă lasă tata, continuă Hadia. 

- Tata vrea să fim independente, intervine Homaira. 

- În poliție ești într-un sistem și ești sub comanda altcuiva, explică Fatima. Tata ne spune să facem ceva care să ne lase să fim libere. El ne-a trimis întotdeauna la școală, niciodată nu a făcut diferența între noi și frați, cum fac alți tați afgani. 

Prin 2019, cele trei surori au renunțat la hijab, piesa vestimentară care îți acoperă doar părul. Au vorbit cu părinții și aceștia au acceptat că nu mai vor să-l poarte. În comunitatea afganilor din București „au ieșit niște vorbe” în legătură cu alegerea lor, mai spune Fatima, pentru că ei țin la tradiție. Important, însă, e că se simt bine cu decizia asta. Mama lor poartă hijab în continuare, e mai apropiată de tradiție pentru că așa a crescut. Ea nici n-a avut șansa să studieze, amintește Fatima, ceea ce te ajută să găsești alte perspective. 

La o școală din Herat, al treilea cel mai mare oraș din Afganistan  FOTO: Shutterstock 

Când s-a născut Fatima, abia se construia o oarecare libertate în Afganistan, talibanii tocmai pierduseră puterea. În contextul unei lumi proaspete, totuși, unele femei au continuat să îmbrace burca, care le acoperea din cap până în picioare, deși nu mai era obligatorie. O făceau de dragul tradiției și religiei, cred Homaira și Fatima. Când încă locuiau acolo, femeile ieșeau la plimbare cu bicicleta acoperite de obicei doar de hijab și era o imagine comună. „Dar acum au venit talibanii și au distrus tot!”, se revoltă Fatima. Deși ea și o parte din familie sunt în siguranță, o îngrijorează situația din țara natală după retragerea trupelor NATO. „Am prieteni și rude acolo. Și chiar dacă nu erau ei, aș fi suferit”. 

„Nu credeam că putem să ne întoarcem înapoi 20 de ani”, completează Homaira. „Nici eu nu mă simt bine când văd ce se întâmplă, dar sunt fericită că sunt aici”. Fetele ar fi vrut să-și poată aduce rudele din Afganistan în România, părinții au încercat fără succes. 

„Am trecut prin atâtea și pentru o greșeală oamenii mă judecă”

Departe de țara natală, viața de refugiat implică neajunsuri. „Au fost oameni care m-au jignit, mi-au spus niște lucruri care m-au făcut să plâng”, își amintește Fatima. După Bac, a început să lucreze opt ore pe zi la un magazin alimentar, înainte muncea când putea în timpul școlii. „Am vrut să trăiesc pe banii mei, suntem cinci frați (n.r. – mai mici ca ea) și doar tata muncește. Nu ne ajunge, am vrut să-l ajut”. Pe lângă locul de muncă de la magazin, colaborează ca interpret cu Direcția de Azil și Integrare a Inspectoratului General pentru Imigrări și la asociații pentru refugiați. 

La alimentară, de pildă, din cauza unei confuzii legate de o salată, o femeie a apostrofat-o: dacă vine în țara noastră trebuie să învețe limba. În plus, a întrebat-o de ce nu se duce la școală. Fatima i-a explicat că a terminat liceul, dar femeia a continuat să o certe pentru că nu ar fi „învățat bine”. Orice îi zicea, avea o replică dură. „În momentele astea îți amintești de toate chestiile rele pe care le-ai trăit”, spune Fatima. „Am trecut prin atâtea și pentru o greșeală oamenii mă judecă”.  

Între toate astea, fetele au și experiențe reconfortante. Toate și-au făcut prietene la școală, iar Fatima și la muncă. Homaira, de exemplu, încă mai iese cu prietenii din generală, însă o amică din liceu a plecat la muncă în Anglia și doar online se mai întâlnesc acum. Surorile mai merg la film împreună sau în parc cu ceilalți din familie și din comunitatea afgană – la ocazii speciale ca bairamul gătesc orez și beau ceai. În meniu introduc condimentele pe care le aveau și în Afganistan precum ardei iute, piper negru, cardamon, tarhon, însă le lipsește coriandrul natural. Pe lângă școala și oamenii din România, descoperă și bucătăria noastră; mămăliga nu le place, în schimb sarmalele, piureul și cozonacul li se par gustoase. 

Fotografie principală: Medeea Stan