Nota, eterna poveste...
Când eram mici, notele erau o sursă de fericire și de tristețe în egală măsură, iar părinții obișnuiau să ne avertizeze „nu cumva să iei o notă mică să ne faci de mândră minune/de rușine etc.”, ceea ce nu făcea decât să crească presiunea pe care nota (formă exprimată prin cifre prin care se traduce nivelul de performanță a unei conduite din domeniul educațional) o exercita asupra noastră.
Am luat de-a lungul anilor aproape toată gama de note și au fost situații când un șase ne producea fericire maximă, mai ales la anumite discipline sau la anumiți profesori, iar un zece nu ne producea nicio emoție, fiindcă era cumva firesc (așa ni se părea atunci) să obținem nota respectivă.
Indicator al nivelului de cunoștințe și de comportamente ale elevului (sau ale studentului), nota este rezultatul unui demers evaluativ cantitativ, care constă în atribuirea de simboluri (în sistemul de învățământ românesc domină sistemul de notare numeric, urmat de cel prin calificative) elementelor care constituie obiectul măsurării, dar există și o situație în care nota reflectă o atitudine negativă – intenția de fraudare: „pentru frauda constatată la evaluările scrise, inclusiv la probele scrise din cadrul examenelor/concursurilor organizate la nivelul unităților de învățământ [...], se acordă nota 1 sau, după caz, calificativul insuficient” (ROFUIP, 2022).
Ce este prin urmare nota? O oglindă a rezultatelor învățării (excepția cazul în care elevul fraudează), fiind un feedback real atât pentru elevi și părinți, cât și pentru cadrele didactice. Ce nu este însă nota (sau ce nu ar trebui să fie)? În niciun caz un mijloc de coerciție (o spun regulamentele școlare), deși, știm, nu rareori se întâmplă să fie.
Cu siguranță vă amintiți de replici de genul: „De ce râzi la oră? Nu ai voie să râzi. Doi, să te înveți minte!” sau „De ce nu ai caietul/manualul la tine? Stai jos, doi.” sau „Nu ți-ai făcut tema? Ai un trei, așa, să te motivez.” care mai răsună și astăzi în câte o sală de clasă, dacă nu cumva nota doi sau trei sau patru este rezultatul a trei teme neefectuate sau a întârzierilor repetate la oră.
Deunăzi, o colegă se plângea că unul dintre cei mai buni elevi din clasa a cărei dirigintă este a primit nota doi la o materie anume. Elevul îi rezumase contextul în care a obținut acea notă: la ora x, profesoara le-a dat test și le-a cerut elevilor să-și pună telefoanele în geantă. Concentrat să citească cerințele, elevul a așezat telefonul pe banca din fața lui, întâmplător liberă, cu displayul în jos, și a început să scrie. Materia respectivă era preferata lui, iar colegii mereu îl tachinau că sigur vrea să facă o carieră în acest domeniu și îi păcălește că intenționează să urmeze medicina (aceasta pentru că de fiecare dată, la orice întrebare a profesoarei, știa răspunsul). Ei bine, adâncit în redactarea răspunsurilor, nici nu a simțit cum a trecut timpul. La finalul orei, când profesoara s-a apropiat de banca lui să ia lucrarea, a observat telefonul. „Ai copiat”, i-a spus. „Nu, doamna profesoară.” „Ba da, altfel de ce este telefonul aici? Sigur ai copiat.” „Doamna profesoară, nu am copiat, ascultați-mă din cerințele de la test, din lecția de zi, din lecția de data trecută.” „Nu. Sunt convinsă că ai copiat.” Apoi, întorcându-se spre clasă, întreabă: „Așa-i că a copiat?” Nimeni, nimic. „O să îți dau doi.” „Dar doamna profesoară...” Iar doamna profesoară s-a ținut de cuvânt. În paranteză fie spus, este cu atât mai trist cu cât profesoara a putut să suspecteze un elev a cărui materie preferată o preda, un elev care nicio clipă nu și-a permis să vină nepregătit la orele ei.
Elevul intenționează să solicite reevaluarea lucrării și să solicite anularea notei, dar de aici cazul nici nu ne mai privește. Coincidență sau nu, Tudor Chirilă a prezentat, zilele trecute, pe o rețea socială, cam tot atunci când colega mea aflase de incidentul de mai sus, un caz similar, de notare abuzivă a unor elevi, în absența unei evaluări efective, iar faptul că situații ca acestea au loc însă în sălile de clasă (din nord și din sud) este înspăimântător.
Profesori, poate nu mulți, dar unii dintre ei, simt că au drept de viață și de moarte (metaforic vorbind), asupra elevilor. Taie și spânzură. Dau nota pe care o doresc (folosirea verbului „a da” demonstrează atitudinea de superioritate a profesorului), fără argumente, fără să țină cont de regulamente sau de elementarele reguli ale docimologiei. Dau note mici pentru că simt că ea, nota, este singura lor armă. Nota ca pedeapsă este o dovadă certă a impotenței profesionale. Dau nota, uneori, culmea absurdului, pentru absență. Nu o dată dau lucrări de control inopinate sau evaluează oral pe subiecte extrem de dificile, tocmai ca urmare a unor nemulțumiri pe care li le-au creat elevii prin comportament, tot pentru a avea ocazia să le dea note proaste.
Oare lor, acestor profesori, notele acordate abuziv le asigură fericirea? Dacă răspunsul este afirmativ, fericirea lor nu este altceva decât o reflectare în negativ a stării sistemului. Dincolo de faptul că este o reflectare a unor suferințe interioare a lor, pe care n-au reușit sau n-au căutat soluții pentru a o îndepărta sau măcar pentru a o ameliora.
Notele ar trebui să reflecte strict gradul de acumulare a cunoștințelor și deprinderilor într-un demers progresiv, predictibil pentru elevi. Pedepsele, fără să credem neapărat că nu trebuie deloc să existe, ca mijloc de responsabilizare în cazul unor încălcări de conduită, trebuie să fie de altă natură, cel mult să se reflecte în nota la purtare. Și sperăm că vom auzi cât mai rar despre astfel de cazuri, în care ele sunt acordate la materii de studiu ca pedepse pentru comportamente ce nu se reflectă în curricula acestor materii.
