Pentru Pablo Pineda cel mai important este să promoveze drepturile persoanelor cu dizabilități și să-i ajute pe alții să le înțeleagă nevoile. Reușește să facă asta prin Fundația Adecco, din Spania, unde este consultant în diversitate. Se simte în largul lui în prezența oamenilor, dar și în fața camerelor de filmat. De aceea, n-a ezitat să participe la documentarul german „Alfabetul” și să joace în lungmetrajul spaniol „Și eu” – rol pentru care a fost nominalizat la premiile Goya, cele mai importante din țara lui pentru producții cinematografice.
Într-un interviu pentru Școala 9 în spaniolă, Pablo povestește cum i-a influențat familia drumul educațional și le oferă un sfat părinților care au copii cu sindrom Down, o anomalie genetică.
ADN-ul cuprinde 23 de perechi de cromozomi, iar la cei diagnosticați cu Down, la perechea 21, sunt trei cromozomi, nu doi. Afecțiunea se asociază cu deficit intelectual ușor sau mediu.
În România, numărul persoanelor cu Down e necunoscut. Potrivit Asociației Down Plus București, comunitatea știe că ar fi cam 9.000. Însă e vorba doar despre cei cu care interacționează sau care dețin un certificat de handicap. În ce privește Spania, cu o populație dublă față de-a României, ar exista 34.000. În ambele țări, majoritatea părinților speră la același lucru: copiii lor să fie autonomi, integrați în școli de masă și chiar pe piața muncii.
Școala 9: Ce amintiri importante păstrați din copilărie?
Pablo Pineda: Ei bine, copilăria în sine, pentru că, pe de o parte, părinții și frații mei au avut încredere în mine de la bun început. Pe de altă parte, pentru că la școală aveam prieteni și profesori care, deși nu văzuseră niciodată o persoană cu sindromul Down, credeau că eu pot să învăț și să progresez.
-Ce considerați că au făcut părinții dumneavoastră foarte bine în ce vă privește? A fost decizia lor să vă trimită la o școală de masă, nu la una specială?
-Părinții mei au avut două obiective foarte clare încă de când eram copil, care au fost și sunt încă esențiale în viața mea. Primul: să fiu cât mai autonom și al doilea, să am o educație publică bună. Au luat această decizie în ciuda contextului social, mă refer la societatea spaniolă din acea vreme (din anii 1980, n.r.), foarte ostilă în acest sens. Mai ales mama mea a vrut ca eu să merg la școli publice. Datorită ei pot spune că sunt prima persoană cu sindrom Down care are o carieră. De aceea, îi sfătuiesc pe părinți să nu-și protejeze excesiv copiii, iar când îi trimit la școală, să se gândească la educația pe care o doresc pentru ei, cum vor să fie în viitor.
Spania anilor ‘80: „Termeni precum «incluziune» și «diversitate» erau SF”
-Când erați elev, cum vă înțelegeați cu profesorii? Ați menționat într-un alt interviu că unii nu au fost de acord să studiați într-o instituție publică.
-S-a întâmplat când am intrat în liceu, în anul școlar 1989-1990. Termeni precum „incluziune” și „diversitate” erau SF atunci. Unii profesori susțineau intrarea mea la liceu, alții nu, așa că au trebuit să voteze dacă mă acceptă. Am fost foarte norocos că m-au acceptat.
-Care erau materiile dumneavoastră preferate?
-O materie preferată a fost istoria, încă de mic mi-a plăcut. Iar materiile la care mi-a fost mai greu și care m-au plictisit cel mai mult au fost cele cu numere. Doar aici am avut nevoie de ajutor suplimentar pentru a învăța. În copilărie, mă ajutau frații mei acasă.
La liceu am avut profesor de sprijin, soția mentorului meu din acei ani, domnul Miguel López Melero (profesor emerit al Universității din Málaga, n.r.). Aceasta coordona activitatea educațională cu personalul didactic și mă și susținea la acele materii abstracte.
„Incluziunea este un proces lent, care necesită un angajament pe termen lung”
-Există astăzi în Spania mai multe școli incluzive pentru elevii cu sindrom Down decât atunci când erați dumneavoastră copil?
-Incluziunea nu se măsoară prin numărul de școli incluzive, ci prin calitatea serviciilor pe care societatea le oferă, inclusiv educația persoanelor care sunt de obicei excluse de la oportunitatea de a le accesa. Prin urmare, incluziunea este un proces lent, care necesită un angajament pe termen lung și voința întregii societăți. Există mai multă incluziune acum decât atunci când eram eu elev? Desigur, s-au făcut multe progrese în această țară, dar dorim să continuăm să avansăm.
-Care au fost provocările pe care le-ați întâmpinat la universitate?
-Prima provocare a fost chiar trecerea de la un mediu mai mult sau mai puțin protectiv, liceul, la universitate, în care tu, adică eu în acest caz, ești cel care trebuie să se confrunte singur cu o întreagă instituție academică. Următoarea mare provocare: problema interacțiunii cu colegii mei, care nu au vrut să-mi fie prieteni.
Își dorea să devină avocat sau jurnalist
-De ce ați decis deveniți profesor?
-Când eram copil, mi-am dorit să fiu avocat datorită idealurilor de justiție socială pe care le aveam, jurnalist sau istoric, pentru că îmi plăcea informația. Profesorul Miguel López Melero mi-a spus că acele cariere sunt foarte grele și solicitante, în timp ce predarea era mai potrivită pentru mine. Îmi plăcea și îmi place să lucrez cu copiii.
Trebuie să spun că nu am ajuns să lucrez efectiv ca profesor. De ce? Pentru că această societate este obișnuită ca anumite grupuri sociale să aibă un anumit rol social și, prin urmare, să nu poată exercita un rol superior, cum ar fi cel de profesor. Persoanele cu sindrom Down primesc locuri de muncă în care sunt evidențiate stereotipurile: oameni prietenoși, sociabili (ca vânzători sau patiseri, de exemplu, n.r.).
-Întâlniți des în Spania oameni care au prejudecăți față de persoanele diagnosticate cu sindromul Down?
-Prejudecata este în ADN-ul nostru, nu doar față de un anumit grup, ci față de tot ceea ce este diferit sau necunoscut. Teama o trăim sub forma prejudecății.
-Susțineți integrarea socio-profesională a tuturor persoanelor cu dizabilități. Ce vă motivează să participați la aceste proiecte?
-Voi apăra întotdeauna grupurile cele mai vulnerabile, nu pot suporta abuzurile în general, nedreptățile. Asta va fi întotdeauna forța motrice din spatele a tot ceea ce fac.
-De ce sunt importante trainingurile despre persoane cu dizabilități pe care le desfășurați în companii, prin Fundația Adecco?
-În cadrul Fundației Adecco sunt, împreună cu alți colegi, ambasador al persoanelor cu dizabilități. Ținem traininguri, adică purtăm discuții de conștientizare, atât cu angajații, cât și cu cei din conducerea companiilor. Nu știu numărul firmelor, nu le-am numărat niciodată și nici nu cred că este cel mai important lucru. Cu adevărat important este să avem aceste conversații, să recunoaștem că avem prejudecăți și să învățăm să le punem sub semnul întrebării.
