„România educată a beneficiat de cea mai largă consultare publică. O lege a educației e absolut necesară”, a declarat ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, la doar câteva zile de la preluarea mandatului. Că promovarea unei noi legi a educației se înscrie între marile sensibilități ale președintelui nu mai este o noutate pentru nimeni.
Vrem lege nouă, dar noi n-am înțeles nimic din prima. Am lăsat miniștri peste miniștri să o eludeze, promovând mediocritatea și impostura, creând curriculum paralel de evaluare, transformând rectorii în baroni locali peste universități, producând doctorate multe și fără valoare adăugată.
Actualii guvernanți se vor providențiali, în încercarea de a reglementa, din nou, sistemul de educație românesc și este de datoria noastră să nu îi lăsăm să transforme acest proces într-unul al sensibilităților personale și al exercitării orgoliilor. Orice reformă educațională este iluzorie, pentru că n-ai cum să zidești palate (un sistem educațional accesibil și performant) pe o fundație de nisip (o scară de valori la fel de paralelă precum curriculumul național).
Ministrul Educației care, conform relatării unor jurnaliști cunoscuți și cu experiență în domeniu precum Emilia Șercan, a fost pariul președintelui, preia această sensibilitate și, în plină criză educațională, în care 65.000 de elevi sunt în pericol de a rămâne cu mediile neîncheiate, prioritizează elaborarea unui nou cadru legislativ care să reglementeze acest mare sistem public al României. Dacă pe agenda Guvernului va prima sensibilitatea domnului Iohannis sau nevoia acută de recuperare a conținuturilor pierdute de către cei aproape 1 milion de copii care nu au avut acces la educație online în contextul pandemiei, rămâne de văzut.
Cert este că avem datoria să înțelegem conținutul Legii educației naționale nr. 1/2011 în forma ei brută înainte de a emite judecăți absolute. Arhitectura sistemului de învățământ românesc nu trebuie privită cu dogmatism.
Ce am înțeles noi, cetățenii, dintr-o lege lăudată de Comisia Europeană, dar măcelărită prin OUG-uri și amendamente nefundamentate girate de Parlament? Generația Legii educației naționale nr. 1/2011, care a început clasa întâi în 2011, ar trebui să fie acum la început de liceu (dacă nu a abandonat școala între timp) - cu alte cuvinte, nu avem nici măcar posibilitatea de a emite o judecată privind impactul acestei legi asupra unei generații întregi de elevi. Dar suntem campioni ai reglementării, ai legiferării, cu toate că la capitolul implementare stăm prost.
Iată, așadar, 5 articole excelente din Legea educației naționale nr. 1/2011 (varianta originală), a căror măcelărire sau decupare pe cale parlamentară ne spune mai mult decât orice statistică despre sistemul educațional românesc. Articole despre care n-am auzit vorbindu-se în conferințele de la Cotroceni, dar pe care cetățenii au datoria să le cunoască, fiindcă se înscriu în istoria noastră recentă și, poate mai ales, poate pentru că a te uita peste umăr în trecut nu a stricat nimănui, niciodată.
Funcția de director. Chiar în aceste săptămâni, în întreaga țară se revoltă părinți, elevi și profesori pe fondul schimbării din funcție a peste o mie de directori de școli. Ministrul ne spune franc că Legea educației permite delegări, cu alte cuvinte, că măcelul are acoperire. Ștefan Pălărie, senator USR PLUS, caracterizează aceste schimbări ca fiind discutabile și solicită organizarea concursurilor de directori. În plină pandemie, organizarea concursurilor pentru ocuparea acestor funcții relevante pentru sistemul de învățământ preuniversitar pare să fie ultima grijă a decidenților din educație. Ce este de făcut, așadar? Iese fum din dezbatere politică sau nu în școlile din România fără să înțelegem de unde mocnește focul.
În forma inițială a Legii educației naționale, la articolul 258, alineatul (7), era stipulată o procedură clară și transparentă (ba chiar foarte democratică): În condiţiile vacantării funcţiei de director, până la organizarea unui nou concurs, conducerea interimară este preluată, prin hotărâre a consiliului de administraţie, de către directorul adjunct sau un cadru didactic membru în consiliul de administraţie, care devine automat şi ordonator de credite. Putem să îi mulțumim lui Remus Pricopie (ministru al Educației în Guvernul Ponta, actual rector al SNSPA și apărător al României Educate prin ziarul „Adevărul”) pentru că s-a ocupat ca, în vara lui 2014, acest articol să fie complet transformat. Astfel, printr-o ordonanță de urgență, se introduce în procedura de numire, cu grijă și tenacitate, influența inspectorului școlar general, de unde și caracterul politic și centralizat al procedurii, despre care astăzi se face multă vâlvă.
(7) În cazul vacantării funcțiilor de director și director adjunct din unitățile de învățământ preuniversitar, conducerea interimară este asigurată, până la organizarea concursului, dar nu mai târziu de sfârșitul anului școlar, de un cadru didactic titular, numit prin detașare în interesul învățământului, prin decizia inspectorului școlar general, cu avizul consiliului de administrație al inspectoratului școlar și cu acordul scris al persoanelor solicitate.(la 30-06-2014, Alin. (7) al art. 258 a fost modificat de pct. 80 al art. I din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 49 din 26 iunie 2014, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 486 din 30 iunie 2014.)
La articolul 70 din Legea educației naționale este stipulat: Se înființează Biblioteca Școlară Virtuală și Platforma școlară de e-learning, care includ programe școlare, exemple de lecții pentru toate temele din programele școlare, ghiduri metodologice, exemple de probe de evaluare. Aceste resurse digitale vor fi protejate de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Educației și Cercetării obținând dreptul de publicare din partea autorilor, astfel încât aceste resurse să fie accesibile permanent și gratuit oricărui elev sau profesor. La 9 ani de la adoptare, nu avem nici Bibliotecă Școlară Virtuală, nici Platformă școlară de e-learning, deși au fost elaborate proiecte din fonduri europene în acest sens (EDULIB este unul dintre ele). Unul dintre multele articole ale legii care a rămas doar pe hârtie, fapt care demonstrează incapacitatea celor care s-au perindat pe la Ministerul Educației din 2012 și până acum de a genera și altceva decât modificări și derogări nejustificate.
Poate cea mai importantă prevedere a Legii educației naționale, care nu se respectă și despre care nu vorbește mai nimeni, o consider a fi articolul 74, alineatul 5. Nu a fost modificată, dar nu este implementată. Un fel de 6% din PIB pentru educație, dar care lovește acolo unde durerea se vede mult mai târziu. În triumful mediocrității și a falselor valori.
(5) La finalul clasei a VIII-a, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educației și Cercetării, se realizează o evaluare națională obligatorie a tuturor absolvenților. Rezultatele evaluării se exprimă printr-un punctaj, similar testelor internaționale. Evaluarea se realizează prin următoarele probe:
a) o probă scrisă la limba și literatura română;
b) o probă scrisă la limba maternă;
c) o probă scrisă transdisciplinară la matematică și științe;
d) o probă scrisă la o limbă de circulație internațională;
e) o probă practică de utilizare a calculatorului, susținută în timpul anului;
f) o probă orală transdisciplinară de evaluare a competențelor civice și sociale, susținută în timpul anului.
Legea educației naționale este foarte clară în acest sens: o testare serioasă, la final de ciclu gimnazial, în stil PISA - chiar Ministerul Educației și Cercetării are obligația de a elabora o metodologie în acest sens. Preferăm să creăm un curriculum paralel, format exclusiv din matematică și română. Din punctul meu de vedere, prejudiciul este enorm, iar orice ministru care nu a girat implementarea articolului poate fi acuzat de furt valoric. Nu are rost să ne mai plângem că elevii nu au competențe digitale de bază o dată cu finalizarea ciclului gimnazial și că stăm prost la alfabetizare științifică. Vedeți de ce, cu ochii dumneavoastră, pentru că e scris alb-negru în legea care guvernează sistemul educațional care produce analfabeți funcțional pe bandă rulantă.
(2) Un conducător de doctorat poate îndruma simultan maximum 8 studenți-doctoranzi, aflați în diverse stadii ale studiilor de doctorat. În 2012, tot printr-o ordonanță de urgență, acest articol a fost modificat în sensul acordării dreptului de îndrumare simultană a unui număr nelimitat de doctoranzi, atâta timp cât conducătorul de doctorat primește aprobarea Senatului universitar. Cu alte cuvinte, a primat cantitatea, nu calitatea, iar această modificare ar trebui să ne dea de gândit, în condițiile în care doctoratele obținute pe degeaba nu fac decât să diminueze importanța lor și a cercetării, în general, un sector indispensabil pentru oricare societate.
Legea educației naționale, în forma inițială, nu putea fi fentată de rectorii parlamentari. Durata mandatului de rector este de 4 ani. Mandatul poate fi înnoit cel mult o dată, în urma unui nou concurs, conform prevederilor Cartei universitare. O persoană nu poate fi rector al aceleiași instituții de învățământ superior pentru mai mult de 8 ani, indiferent de perioada în care s-au derulat mandatele și de întreruperile acestora.
Rectorii au astăzi mână liberă să fenteze sistemul, pentru că articolul a fost modificat în acest sens:
(7) Durata mandatului de rector este de 4 ani. O persoană nu poate ocupa funcția de rector la aceeași instituție de învățământ superior pentru mai mult de două mandate succesive, complete. Cu alte cuvinte, aceștia se pot suspenda chiar cu o zi înainte de terminarea mandatului și scapă basma curată, complet eligibili pentru un nou mandat, pentru că legea încurajează acest lucru.
