Super e festivalul de filme făcute de adolescenți. A început în iunie 2013 și acum e la a șaptea ediție. Se întâmplă în fiecare an, tot în iunie, în București, unde au loc proiecții de film, petreceri și o expoziție de artă făcută de adolescenți. Proiectele Super se întind însă pe tot parcursul anului: de la workshop-uri de film, fotografie, creative writing și poezie, la cele 15 evenimente cu și pentru adolescenți organizate de ambasadorii Super în toată țara. Luca și Teona, organizatori ai festivalului, scriu despre câteva lecții pe care le-au învățat în cele șapte ediții de până acum.
Luca:
1. Dacă lipsește ceva, contribuie și tu la schimbare
Am început Super fiind regizor adolescent. Împreună cu alți prieteni care făceau filme, ne doream un spațiu în care să ne proiectăm și să ne discutăm munca. Era simplu- voiam un loc doar al nostru. În timp, s-a creat o comunitate. Adolescenții discută, creează colaborări, împărtășesc idei, primesc feedback pe munca lor.
Trebuie să recunosc că am fost privilegiat, că mie mi-a fost mai ușor decât, poate, le-ar fi fost altora- cunoșteam deja câțiva oameni din lumea filmului, părinții mei îmi încurajau pasiunea (nu îmi spuneau că singurele meserii „respectabile” sunt medic și avocat) și mergeam la Sava, unul dintre liceele considerate „de top” din București, unde cunoscusem alți oameni cu interese similare.
Pentru alți adolescenți cu idei bune, știu că e posibil ca mediul să nu fie atât de favorabil pentru a-și pune proiectele în aplicare. De multe ori însă, e posibil să începi cu un eveniment mic- o proiecție sau o întâlnire în comunitate, și apoi să îți dezvolți proiectul. Până la urmă, așa am început și noi- de la o singură proiecție cu cinci regizori, la un festival internațional care se întinde pe mai multe luni din an.
2. Totul e să-ți folosești creativ energia de adolescent
Sună ca un sfat de la un bunic către nepotul lui - deși am doar 22 de ani - dar atunci când eram adolescent aveam energia și timpul să mă implic, în, părea atunci, infinit de multe proiecte. Odată cu începerea facultății și a diverselor job-uri și internship-uri, am început să am mult mai multe responsabilități. Am început să fiu mult mai selectiv cu proiectele pe care le fac, să le tratez dintr-un punct de vedere mai “profesional”, nu doar în funcție de cât de pasionat sunt de ele. Să întreb: care sunt condițiile? am destul timp? există vreun proiect mai interesant în care să mă implic?
Văd energia asta creativă, însă, în fiecare an la ambasadorii festivalului, adolescenți pe care îi alegem pentru a organiza evenimente marca Super în diverse orașe din țară, și de care suntem foarte mândri. Cerințele pe care noi le avem față de ei sunt de multe ori vagi sau de bază, însă munca lor întotdeauna ne depășește așteptările: ne cer să le trimitem zeci de afișe pentru a promova festivalul în cât mai multe licee din orașele lor, vin cu idei de evenimente la care noi nici nu ne gândiserăm și umplu săli întregi de cinema în orașe unde Super n-a mai fost reprezentat niciodată.
3. Un festival pentru adolescenți trebuie să fie pentru toți adolescenții
Poate că un eveniment perfect inclusiv nu există, dar întotdeauna am încercat să lucrăm pentru ca cât mai mulți adolescenți, din medii diferite și cu identități diferite, să se simtă bine-veniți la Super. Primul pas a fost să includem filme feministe și despre drepturi LGBT, în secțiuni precum cea de anul trecut, „Incidental Politics”. Vrem să încurajăm cât mai mulți adolescenți, inclusiv pe cei din comunități care în mod normal nu sunt reprezentate pe ecrane, să se exprime. Al doilea pas a fost să facem workshop-urile gratuite, și să asigurăm, pe cât posibil, cazarea și transportul participanților. Vrem ca participarea la Super să nu depindă de venituri.
Următorul pas, la care lucrăm acum, este promovarea festivalului în mediul rural. Pe parcursul timpului, am observat că majoritatea participanților sunt din orașe, și am vrea să schimbăm acest lucru, mai ales că de multe ori în medii rurale oportunitățile sunt mai restrânse. Ăsta e unul dintre principalele noastre proiecte de viitor.
4. Coeziunea echipei e la fel de importantă ca rezultatele
Când am început festivalul, eram foarte concentrat pe rezultate - voiam ca totul să fie făcut la timp și mi se părea întotdeauna că voluntarii și internii festivalului nu sunt atât de implicați pe cât ar trebui. Am realizat însă că, pentru o echipă de adolescenți, care lucrează în cea mai mare parte voluntar, e important să existe spirit de echipă și sentimentul unei comunități. În încercarea de a face Super „profesionist”, uitam de oamenii din echipă; le pierdeam energia și entuziasmul cu care festivalul, de altfel, a pornit. Încă de la început, cu toate că nu știam să facem parteneriate, să scriem cereri de finanțare sau comunicate de presă, eram foarte pasionați de ceea ce făceam și determinați să continuăm. Cred că nu ar trebui să dispară tipul ăsta de entuziasm niciodată de la Super.
5. Festivalul se poate extinde la nesfârșit, dar nu întotdeauna și resursele
În fiecare an, avem idei noi. Acum doi ani am creat Super Pitch, un proiect în care adolescenții ne spun ideile lor de filme și noi le oferim finanțare ca să îți creeze scurt-metrajele. Anul trecut, Teona a creat workshop-ul de poezie, completat de două lecturi de poezie și proiectul SuperCapitol, unde am invitat adolescenții să transpună poezii în film. Anul acesta, organizăm un concert cu trupe formate din adolescenți. Așa cum scriam mai sus, pe viitor am vrea să ne extindem în mediul rural. Am vrea să continuăm și pe ideea de drepturile omului - ne gândeam să organizăm un workshop care să îmbine arta și activismul.
Avem o grămadă de idei, în fiecare an. Cu cât Super se extinde mai mult, cu atât cunoaștem adolescenți cu pasiuni din ce în ce mai diverse și realizăm că nu întotdeauna există spațiile și resursele necesare ca acești adolescenți să își exploreze ideile și interesele. În fiecare an realizăm că se poate face mai mult.
Super poate deveni cu ușurință un job full-time- numai că toți cei din echipă au facultate sau liceu, au și alte proiecte, și de cele mai multe ori lucrează voluntar. Finanțările și sponsorizările nu sunt nici ele întotdeauna stabile, dar întotdeauna am dat prioritate extinderii proiectului, chiar dacă cu resurse minime. Momentan, extindem festivalul gradual, pe măsura timpului și implicării fiecărei persoane din echipă, și suntem constant deschiși la schimbare și idei noi.
Teona: 6. Ce important e să existe un spațiu real!
Poate observația asta are un aer bătrânicios, dar aveam impresia că de când rețelele de socializare sunt un teritoriu atât de puternic (puterea asta venind de cele mai multe ori la pachet cu o inevitabilă acutizare a stângăciei sociale), întâlnirile față în față și-au pierdut din importanță sau, în orice caz, e greu să dovedească că sunt necesare. În loc să te duci la un vernisaj, vezi story-uri de acolo sau poze pe facebook, la o zi după, confortabil, de pe canapea. Și nu mă exclud din tentația asta de a participa la evenimente de acasă; nu-mi ajung degetele de la mâini să număr de câte ori m-am răzgândit înainte să ies pe ușă, zicându-mi „îl văd acasă”, „mă duc în altă zi”, „nu sunt oricum sigură dacă mi-ar plăcea” etc.
La Super mi se dovedește în fiecare an că există totuși bucuria asta de a te întâlni cu oameni cam de aceeași vârstă, cu interese din aceeași zonă, și chiar dacă nu e la fel de simplu să interacționezi cu ei cum e să scrolluiești pe feed, micul ghiont pe care trebuie să ți-l dai singur ca să treci peste anxietatea că nu știi ce și cum să zici, face minuni uneori.
Recunosc că mi-e frică de distanța asta dintre oameni pe care o simt în creștere, nu că ar trebui să trăim într-o continuă socializare, dar se creează o graniță ciudată între toate lucrurile pe care le știi despre oameni pe net, și interacțiunea reală propriu-zisă. E ca un fel de analizare constantă care poate duce foarte ușor la paranoia, anxietate, comparație toxică, fomo și altele.
Și de fapt, e frustrant să mă gândesc că din cauza posibilității de participare virtuală la întâlniri, plimbări și evenimente, oamenii își calculează la sânge ieșitul din casă, amintindu-mi că printre cele mai amuzante și mișto experiențe cu prietenii s-au întâmplat când ne întâlneam, înăuntru sau afară, și făceam ceva ce n-are o traducere exactă în română, deși e o activitatea foarte importantă, din punctul meu de vedere - loitering. Adică un fel de stat degeaba dar care e degeaba doar în aparență, pentru că se pare că timpii morți sunt părinții creativității.
Dar, ca să nu lungesc această lecție, sar la concluzie! Super e printre puținele spații în care mi se pare că fluxul e constant și comunitatea crește natural, cu entuziasm și de la sine.
7. Nu e de ajuns să fii un maestru al cascadelor de idei bune
De la entuziasmul pe care îl simți când îți vine o idee bună până la momentul în care vezi zeci de oameni în jurul tău care se bucură și ei de ideea pe care ai avut-o în momentul de inspirație supremă, e un drum pe care nu prea poți să-l ocolești, cu niște vameși pe care nu prea poți să-i păcălești.
Mă folosesc din nou pe mine drept exemplu, că e cel mai corect așa! Mi-am dovedit singură că dacă nu îmi creez o disponibilitate reală, fizică și psihică, să mă dedic organizării unui workshop sau unui eveniment, cel mai probabil o să iasă mediocru. Nu mi-e rușine să recunosc că am dat și fail-uri cu Super - am avut proiecții de warm-up cu doar câțiva oameni în sală, workshop-uri cu puține înscrieri, parteneriate care n-au ajuns foarte departe. Evident că nu doar organizatorii sunt „de vină”, interesul publicului fluctuează și el ca toate fluctuațiile universului. Dar de cele mai multe ori, când organizatorii își pierd entuziasmul pe parcurs sau există nesiguranțe de la început, e foarte puțin probabil să vezi oameni care se bat pe locuri.
Norocul nostru cu Super a fost că făcându-l exclusiv din pasiune, de când eram noi la liceu, nu am făcut lucruri din obligație sau inerție. Așa că folosindu-ne de acest fuel principal format din propriile noastre interese și nevoi, lucrurile s-au așezat de la sine - ce n-a stat în picioare pe termen lung s-a dizolvat, ce n-a obosit să ne anime a continuat să crească.
8. E cool să zici că poți să faci totul singur dar nu e cool să faci totul singur
Nu știu dacă mi s-a tras de la frustrarea pe care mi-au cocoloșit-o desenele animate în care prințesele trebuiau de cele mai multe ori ajutate sau de la faptul că îmi place mie să mă joc de-a războinica neobosită, dar am avut o perioadă în relația mea cu Super în care atunci când Luca mă întreba dacă am nevoie de ajutor ziceam cu nasul în sus și un zâmbet marca I-have-absolutely-everything-under-control: NU. Iar în excepțiile în care ziceam da, tot găseam pe parcurs o modalitate prin care să duc tot eu greul, dar doar pentru trofeele imaginare pe care mi le dădeam singură în sala de festivități din propriul cap, că doar nu devenea worksop-ul mai bun pentru că în loc de trei organizatori era doar unul, care nu prea dormea, nu prea mânca și rezolva totul în ultimul minut.
9. Adolescenții îmbătrânesc, evenimentele de adolescenți rămân pe poziții
Eu și Luca avem deja un running joke de vreo două ediții încoace, că nu ne mai găsim locul la evenimentele Super, că ne simțim bătrâni. Pe cât de mult ne amuză să zicem asta, pe atât de bine e agățată de noi bucățica de adevăr din glumă. Deși nu există diferențe imense între generația noastră și cea care e acum la liceu, parcă sunt totuși multe schimbări mici care mă fac să mă simt destul de outsider. Lucru care nu mă deranjează, ba chiar mi se pare sănătos, pentru că oricât de mult îmi place Peter Pan, nu e un sindrom care să mi se pară simpatic.
Dar! Deși continuă să vină valurile astea de schimbări care diferențiază, mai mult sau mai puțin vizibil, generațiile tinere, se pare că evenimentele care erau fun și helpful pentru noi, sunt și pentru cei care abia încep liceul acum. Dar ce e clar e că e absolut necesar ca echipa Super să fie împrospătată constant cu oameni foarte tineri, pentru că e foarte posibil ca atunci când Luca și cu mine o să mergem în baston să nu mai știm ce muzică să punem la petrecere.
10. Să crești odată cu un festival pare acum o magie necesară
“Festival” poate fi înlocuit cu orice altceva care formează o comunitate cu afinități asemănătoare. Poate fi pur și simplu un grup de prieteni, un cenaclu, o serie de jam session-uri, un club de șah, o echipă de fotbal și lista e, fără exagerare, infinită.
Se pare că de-a lungul timpului, genul ăsta de formare a dat întodeauna roade. Mișcările artistice și din multe alte domenii au inspirat și educat intern și extern fără oprire, dând naștere unor personaje și unor idei care au schimbat lumea, la nivel mic sau mare.
Așa simt că a fost și cu Super, care a fost un fel de liceu care nu exista într-o instituție, ci în cinema, în casele pe care le umpleam de picturi și fotografii, în localurile în care mergeam la petrecerile de după. Chiar dacă 7 ani sună copleșitor, mă fascinează să mă gândesc că atât de mult timp a trecut de la primii spectatori.
Luca Istodor are 22 de ani și face studii de gen și sexualitate la Harvard.
Teona Galgoțiu are 21 de ani și e studentă în anul III la UNATC, la Regie film.
Fotografii din arhiva personală.
