„Cu cuvintele tale”. De câte ori ați auzit asta în școală? Norocoși cei care au învățat așa. Unii dintre noi a trebuit să venim cu definiții învățate la virgulă.
O latură a învățării prin investigație este să-i lase pe elevi să formuleze ce observă la diferite fenomene cu propriile cuvinte, să vină cu exemple din propria realitate. Ideea este ca elevii să înceapă să înțeleagă ei de ce atunci când pui o barcă pe apă ea nu se scufundă sau de ce plutește un balon cu aer cald, deși cântărește sute de kilograme.
Învățarea prin investigație a fost introdusă în țări din toată lumea în predarea științelor. Este o metodă pornită prin anii ’60, ca o alternativă la educația clasică exemplificativă, o formă de învățare activă, care îi implică pe elevi. De altfel, ei sunt în centrul învățării.
Mai multe studii internaționale arată beneficiile folosirii învățării prin investigație în creșterea gândirii critice a elevilor, dar și a încrederii în forțele lor.
Am vorbit la podcastul REZOLVAT pe tema alfabetizării științifice și matematice cu Cristian Hatu, președintele Centrului de Evaluare și Analize Educaționale. ONG-ul pe care îl conduce a implementat programele Fizica Altfel și Chimia Altfel și pornește acum și Matematica Altfel. Prin ele îi susține pe profesori să folosească metoda prin investigație la clasă. În 14 ani, Hatu și colegii săi au reușit și să schimbe programa de fizică la gimnaziu - nu cu puține provocări.
Cu Cristian Hatu am vorbit și despre limitările metodei: profesorii care sunt pregătiți să predea astfel au nevoie de un mecanism de sprijin permanent, grupuri de suport din partea altor profesori și experți, pregătire temeinică, altfel se pot întoarce la modul mai simplu și deja știut de a preda. Apoi, au nevoie de materiale didactice corespunzătoare ca ei să continue munca grea pe care o fac la clasă și inclusiv bani mai mulți la salariu.
Școala9: Noi ne știm de vreo 15 ani, chiar dinainte să se nască proiectul Fizica Altfel, care apoi a ajuns și să schimbe programa de fizică la gimnaziu și să schimbe și mentalități. Aș vrea să mă întorc însă puțin mai înainte, pentru că tu ai o formare academică în geofizică, ai lucrat și în cercetare. Care a fost momentul când ți-ai dat seama că ceva nu funcționează în predarea științelor?
Cristian Hatu: Aș zice că au fost câteva momente care m-au pus puțin pe gânduri. M-au făcut să văd rostul școlii altfel decât îl văzusem până atunci. Am avut la Geofizică un profesor în anul întâi, care ne preda Fizica Globului și făceam cu el și laboratoare. Și în timpul laboratoarelor, ne mai arăta cât un fenomen și ne întreba: de ce credeți că s-a întâmplat fenomenul X sau Y? Noi eram puțin nedumeriți, că erau fenomene despre care nu făcuse la curs. Îl chema Lăzărescu și era un foarte bun profesor, ne spuneau cei mai mari, și noi ne întrebam de ce l-or fi lăudat cei mai mari, când, uite, ne pune întrebări din chestiuni pe care nu le-am făcut la curs.
La un moment dat, nu știu de ce, am rămas după un laborator, mi-a zis: haide să discutăm puțin despre nu știu ce. Și când discutam cu el, îmi pune și mie o întrebare despre un fenomen, mi-arată ceva mai complicat și mă întreabă „de ce crezi că s-a produs fenomenul X?”.
Și atunci l-am întrebat, fiind așa, între patru ochi: de ce îmi puneți întrebări despre fenomene pe care noi nu le-am făcut la curs? Și zice: ca să văd cum gândiți.
El preda Fizica Globului, ce treabă are el să verifice cum gândim? A spus ceva de genul „pentru că, de fapt, unul dintre scopurile școlii, a învățământului superior, e să vă învețe să gândiți”. Am rămas nedumerit, aveam 20 de ani.
Apoi, (după mai mulți ani) am zis, ia să vedem totuși de ce cercetătorii își bat capul cu chestiunea asta. Am avut un mic proiect și am zis că dacă e să mai colaborăm, aș vrea să aflu detalii despre ce e cu schimbarea de paradigmă în educație în câteva țări care aveau sisteme educaționale consistente. E ok, îți găsești finanțare și poți să faci. Și așa a apărut un prim raport, atunci ne-am și cunoscut, acum 15 ani. A mai fost un al doilea raport. Și atunci am început să înțeleg că de fapt, în multe țări s-a produs un switch.
De fapt, asta era chestiunea. Școala trebuie să fie mai atentă la ce instrumente poate folosi pentru a le forma elevilor o gândire structurată, gândire critică.
Și erau niște explicații date, că s-a schimbat ceva în societate, felul cum arată economia s-a schimbat, sunt tot mai puține joburi rutiniere. Un adult schimbă specializările de 3-4 ori în timpul vieții. Nu joburile, specializările!
Și atunci, nu mai contează atât de mult cunoașterea, expertiza pe care o capătă, făcând o facultate pe un domeniu. Contează ca el să aibă pe ce construi rapid o altă specializare. După aia, apar tot felul de situații în care el trebuie să ia decizii în situații noi, atipice și trebuie să aibă o gândire critică, să aibă partea de problem solving. Deci e altă lume. Dinamica economică e alta, provocările societății sunt altele. Deci el trebuie ca cetățean să ia uneori decizii pe anumite chestiuni care nu sunt simple. Sunt multe provocări care vor apărea.
Puzzle-ul nerezolvat
- În 2011, când ați pornit Fizica Altfel, ați început și introducerea metodei investigației în școli. Ce înseamnă asta, cu ce vine diferit?
- Dacă aș reformula diferența între abordarea clasică și abordarea folosită în învățarea prin investigație, aș putea face comparația cu un puzzle. În abordarea clasică, profesorul le pune în față elevilor un puzzle, dar 80-90% din piese sunt așezate. Când învățăm prin investigație, le punem piesele, dar sunt câteva piese aici, câteva acolo, 10-20% din piese sunt așezate. Și ei trebuie să așeze piesele ca să rezulte o imagine coerentă. E limpede că a doua variantă îl face pe elev să-și bată capul mai mult.
Pentru că tu în viață, de fapt, asta vei avea, tot felul de puzzle-uri unde piesele nu sunt așezate.
- Atunci când vorbim de predarea științelor exacte, o cauză evidențiată este faptul că nu se fac experimente. De multe ori, din lipsa bazei materiale, dar eu am avut parte de experimente în școala generală mai mult și n-aș putea să spun că m-au edificat foarte tare. E doar asta, măsurarea cantitativă, faci trei experimente, înseamnă că elevii au înțeles?
- Experimentele în abordarea clasică aveau un rol exemplificativ. Profesorul făcea teoria, arăta nu știu ce lege, o scria pe tablă, nu știu ce definiții, nu știu ce enunțuri și experimentul avea rolul ca elevii să vadă cu ochii lor că un anumit fenomen respectă derularea lui, respectă o anumită regularitate. Deci, exemplificativ. Sigur, era important și așa.
Dar în cazul învățării prin investigație, experimentul e o treaptă pentru ca elevii să ajungă la cunoașterea nouă.
Pentru profesor, mintea elevilor este ca o tablă neagră pe care își vor scrie cunoașterea nouă. În învățarea prin investigație, profesorul face un pas în spate și zice: uite, astăzi discutăm despre zona aceasta a realității și le arată un fenomen. Încercați voi să vedeți cum funcționează, care-s relațiile între diferite mărimi, factorii care le influențează. Pur și simplu îi pune în contact direct cu realitatea. Nu mai este el acolo mijlocitorul care le traduce ce e în spatele unei zone sau alta a realității. Pentru că, de fapt, când ies elevii din clasă sau din școală și văd anumite fenomene, nu mai e profesorul lângă ei să le explice. Când termină școala, dacă ei capătă exercițiul să înțeleagă felul cum funcționează lumea din jur cu mintea lor, ei capătă o credință că lumea din jur funcționează după niște regularități logice pe care ei le pot înțelege.
- Dar noi avem o groază de credințe în horoscop, în vrăjitoare, nu? Alt tip de credință…
- Dar acolo nu poate cineva să prezintă niște relații cauzale. Pe când la ei se formează această gândire. Chiar dacă le dă bătaie de cap uneori mai serioasă, au convingerea că vor ajunge, într-un final, la o explicație logică a ceea ce văd. Nu că sunt niște conspirații, că cineva trage nu știu ce sfori sau se întâmplă nu știu ce chestii miraculoase. Sigur, vorbim de lumea de zi cu zi, lumea fizică. Genul acesta de om va fi mai greu de manipulat. Va avea mai mult discernământ.
Nu e numai chestiunea de a înțelege lumea fizică, cum funcționează anumite procese, e și despre a înțelege procese sociale, a ne înțelege pe noi.
Legea lui Arhimede altfel
- Revenind la elevul care e tabla curată, pe care profesorul scrie și îi pune acolo informație care în final, se cam șterge. Învățarea prin investigație ce face? Poți să-mi dai un exemplu? Predă-mi ceva!
- Când fac legea lui Arhimede, profesorul le arată un experiment și ia o bucată de plastilină sub forma unei bile. Le spune: eu voi da drumul la această bilă în vasul cu apă. Ce credeți că se întâmplă? Majoritatea își dă seama că se va scufunda.
Apoi, le pune următoarea întrebare: întotdeauna când dau drumul la o bucată de plastilină în apă, se va scufunda? E posibil ca un elev să-ți spună că nu în toate situațiile. În ce situații nu se scufundă plastilina? Ideea e că după aia le și arată, face plastilina sub forma unei bărcuțe, o așază pe apă și ea nu se scufundă. Și întrebarea este: de ce în prima situație se scufundă și în a doua nu se scufundă? Și sunt împărțiți pe grupe apoi să parcurgă procesele.
La sfârșit, au înțeles că o bucată de un corp scufundat într-un lichid e împins de jos în sus, cu greutatea volumului de apă dislocuit.
Apoi profesorul întreabă: avem un balon cu aer cald, el de ce se ridică, că doar nacela e grea, mai sunt și 2-3 oameni acolo, plasticul balonului este și el greu? Ai 200, 300, 400 de kilograme care pot zbura. Cum e posibil? Iarăși trebuie să vadă în ce măsură regăsesc ce-i în spatele legii lui Arhimede acolo. Sau îi întreabă: cum explicați că un submarin poate sta la suprafață ca o navă, dar se poate duce și la adâncime de 50 de metri, de 100 de metri, de 200 de metri?
Și mai e un lucru interesant care se petrece. O astfel de abordare le menține vie curiozitatea.
Or, dacă școala reușește să nu le omoare curiozitatea naturală a elevilor și poate să le-o amplifice e un câștig uriaș pentru elevi. Dacă au terminat școala având încă curiozitate, sunt șanse mari să rămână de-a lungul întregii vieți așa.
- Și poți să-i menții cu această curiozitate activă, dându-le mai puțină informație sau provocându-i să o găsească ei?
- Trebuie să o găsească ei. Învățarea prin investigație mai spune un lucru: este importantă și cunoașterea la care se ajunge. Ei, dacă vor fi întrebați și peste 10-20 de ani de fenomenul X sau Y, o să reușească să dea o explicație la care au ajuns în mod logic, nu pe care au memorat-o, au reprodus-o la lucrări, la teze sau mai știu eu ce.
E ca la matematică. Dacă înțelegi logica din spatele unei funcții, înțelegi logica din spatele unei operații, nu mai uiți nici după 20-30 de ani ce-i cu o derivată, cu o integrală, cu o funcție exponențială.
Matematica înțeleasă logic înseamnă că, de fapt, profesorul la orele de matematică nu le transmite elevilor informații despre niște chestiuni abstracte, ci face legătura cu lumea reală. Adică înțeleg elevii la ce zone ale realității folosesc anumite funcții.
O mai ajutam pe fiică-mea la matematică. La un moment dat, mi-a arătat ceva din analiză matematică și eu am zis că nu am făcut asta. De fapt, mi-am dat seama că am făcut, dar nu înțelesesem. O chestiune pe care nu o înțelegi, pentru care nu vezi legătura cu lumea reală, o uiți.
Echipa de proiect:
Jurnaliști: Cristina Radu, Andreea Archip, Raluca Cristea
Ilustrații: Simina Popescu
Imagine: Sorin Grigoreanu
Montaj: Bogdan Pîrlea
