Ramona Stafie, mama de 37 de ani a unui băiat care la toamnă începe clasa I, a intrat într-o dimineață de mai pe poarta Școlii Gimnaziale „Nicolae Labiș” din București. Era aproape 7:30 și nu dormise mult, pentru că între 3:00 și 6:00 stătuse să scrie mesaje profesorilor și părinților cu planul curții școlii, împărțită pe parcele de pământ și pe clase, cu orele la care sunt programați cu copiii să planteze.
Apucase să-și dea cu niște fond de ten, dar încă se chinuia să-și prindă părul lung și brunet într-un coc. În niște pantaloni de trening negri și adidași roz, Ramona a venit pregătită pentru o zi lungă și gălăgioasă, în care trebuia să coordoneze 500 de copii de generală.
A scos din rucsac niște tabele pe care erau catalogate plantele depozitate într-un container din stânga școlii, cu indicații: magnolia – are nevoie de multă lumină și soare; iedera – lumină/umbră; begonie roz: soare/semiumbră, cu câteva ore de lumină pe zi. „Să vedeți câtă botanică o să învățați și voi”, a spus Ramona – membră-boboc în Asociația de Părinți –, către tatăl și sora ei, care veniseră s-o ajute la prima plantare din curtea școlii.
Tabelul cu plante și sfaturi de lumină creat de Ramona exista și datorită Corinei, o peisagistă care le-a oferit consultanță gratuit. Ceruse sfaturi mai multor oameni, dar a fost surprinsă de deschiderea Corinei. În container pregătise cu câteva zile înainte sacii de pământ proaspăt pe care însemnase cu un marker clasa, lopeți și mănuși pentru cei mici. Când a sunat clopoțelul, prichindeii s-au aliniat gălăgioși la intrarea în container ca să ia fiecare câte o plantă. Învățătoarele, părinții, bunicii – voiau toți câte ceva de la Ramona. La fel și colegii de la corporația la care lucrează full-time ca project manager, care schimbaseră, la fel ca ea, o zi de birou cu una de plantat în curtea școlii „Nicolae Labiș”. Unde plantăm? Ce plantăm? Cum săpăm? În ce formă așezăm? Mănușile unde sunt? Gălețile? Unii își tot dădeau coate între ei și întrebau „cine și unde e Ramona asta?”.
Ramona a început să se implice în Asociația Părinților acum un an, când a realizat că la nivelul școlii în care învăța băiatul la pregătitoare nu se puneau întotdeauna întrebările potrivite când venea vorba de dezvoltarea copiilor. OK, Primăria Sectorului 3 reabilitează școli, toaletele sunt de bază, nu-i bate vântul iarna, se gândea ea, „dar unde e impactul, investiția în partea creativă? OK, avem o opinie legată de uniforme, „unii zic poate, alții n-au bani, dar ce comunici la nivel de clasă? Dar la nivel de școală?”
Pentru că Ramona a lucrat mult timp ca manager și a coordonat echipe, a îndrăznit să propună proiecte nonformale. A sintetizat pentru directoratul școlii informații din descrierile de programe precum „De-a arhitectura”, care țintește să-i obișnuiască pe școlarii de primară cu desenul și gândirea în spațiul construit, a venit cu sugestii pentru Școala Altfel, se gândește cum să aducă și în Labiș o clasă Step by Step. Cei din jur i-au spus că are entuziasmul începătorului, că o să obosească repede. Dar Ramona a insistat tot anul.
„Am construit ca un pitch”, spune mama, „ca la întâlnirile cu un CEO”. A simțit de la început, din discuțiile cu directoarea, că mână liberă are, dar că ea trebuie să se ocupe. A fost și cazul proiectului „Let’s get green”, pentru care a făcut exceluri, a dat mesaje la peisagiști, și-a mobilizat familia să facă drumuri la pepinieră și să care saci cu pământ.
Plantarea era partea a doua a proiectului, după ce în prima coordonase strângerea a zeci de kilograme de plastic și hârtie de la copii și familiile lor. Ca să-i motiveze să colecteze tot ce prind, a început să întrebe cu ce se ocupă ceilalți părinți. „Când vrei să se întâmple lucruri”, spune Ramona, „gândește ca omul pe care vrei să-l motivezi”. Unul dintre părinți avea intrare la casa de discuri HaHaHa Productions și elevii din clasa cu cei mai mulți saci de reciclabile l-au cunoscut pe Smiley. Cei de pe locul al doilea au fost la niște repetiții de-ale lui Ștefan Bănică jr., prin părinții altcuiva.
Ramona și-a șters transpirația de pe frunte cu încheietura mâinii și a îndrumat de multe ori copiii și părinții spre cutia cu mănuși. S-a scuzat pentru cele folosite deja. A alergat dintr-un colț într-altul al curții ba umplând bidoane cu apă, ba întrebându-se de unde răsare soarele, ca să nu dea indicații proaste pentru plantarea unei magnolii. A cărat cauciucuri care urmau să țină loc de ghivece, cum a sfătuit-o peisagista Corina. Nu i-a fost ușor și să coordoneze, și să împace bunici consternate că n-au alte ajutoare în grupul lor, și să pretindă că este omul care știe cele mai multe lucruri despre plante.
Copiii au pus mâinile pe lopățele și au început să sape. Câteva bunici se uitau la niște pici cum îngropau un copac cu tot cu ghiveci, până a venit sora Ramonei ca să le spună că trebuia scos înainte, „nu e normal?”. Într-o parcelă, vreo zece copii se înghesuiau în jurul unei gropi în care o râmă devenise centrul distracției. Unii au vrut s-o salveze, alții s-o strivească, dar țipatul a fost la unison.
Haosul din prima dimineață de plantări din cele trei zile stabilite a fost inclus în planul Ramonei. Era prima plantare; prima oară când coordona echipe cu majoritatea membrilor care-i ajungeau până la talie. „Dar vreau să se înțeleagă cum niște oameni se gospodăresc singuri”, spune Ramona, „ce dacă n-o să iasă perfect, nu asta contează”.
Ramona notase prețuri din pepiniere pentru ziua asta, luase plante din curțile vecinilor și primise altele ca donații – și adunase, în total, vreo 200. Banii alocați prin proiectul „Let’s get green” i-a folosit pentru arborii care au costat mai mult. A negociat și tunsul ierbii din curte cu cei de la primărie, „e complicat cu aprobările pentru școală, care e chiriașă în spațiul primăriei”, spune Ramona. A fost fericită că la clasa fiului ei, părinții au fost săritori și s-au arătat dispuși să doneze și mai mult timp în proiecte viitoare.
Relația cu părinții nu s-a creat nici ea peste noapte, ci a fost o muncă de cercetare, apoi de socializare. „Eu mi-am întrebat părinții din clasă cu ce se ocupă fiecare, înainte să ne cunoaștem”, spune Ramona. Așa a aflat că există un neurochirurg, o tipă care lucrează la ambasada SUA, alta face HR. Au o juristă, pe cineva la Ministerul Apărării Naționale, un bucătar. Aici e o zonă în care învățătorii și direcțiunea ar avea de lucru. „Nu facilitează comunicarea realmente cu părinții”, spune Ramona, „nu știu încă unii de alții, eu știu ce afaceri sunt în zonă, cine ar putea să ajute”. E „chestia de comunitate”, ar trebui să fie mai mulți implicați. Spre exemplu, președinta Asociației pentru Părinți, Andreea Mierlă, nu poate aduce pe agenda din consilii toate proiectele de voluntariat, ci se concentrează pe problemele administrative, spune Ramona.
Tot ea a creat și un grup de WhatsApp pentru părinții din clasa băiatului ei. „Dar le-am zis că dacă sunt chestii mai complexe de discutat, nu WhatsApp e locul; nu facem zidul plângerii.” Au urmat și întâlniri – la prima au ajuns 11 mămici din 30 de părinți. „Unii nu au perspectiva a ce pot face”, spune Ramona. Pentru asta crede în întâlniri, ca să-și răspundă la întrebări unii altora. Pe alții i-a mai și repezit pe grup, recunoaște, de exemplu pe o mamă care voia ca asociația să-și comunice „valorile”. Ramona și-a dat seama că mintea ei de project management o face să se gândească la concret.
Până-n prânz, după ce primele grupe de școlari au terminat de săpat pământul, de plantat flori și de vânat râme, au urmat pozele de grup. Au chemat-o și pe Ramona, care își ținea non-stop telefonul cu husă roșie între degetele acoperite cu noroi. Cu cocul ei ciufulit și cu adidașii roz, ridica un băiețel din spatele grupului, ca să se vadă și el în poze. Ce fusese mai greu trecuse și putea, după poze, să stea rezemată de un copac un minut. Să respire.
„Ca părinte, ți se nasc atâtea frici. Înainte să-l dau la școală, mă simțeam frustrată că prin 2.500 de lei [pe lună] poți să investești în educația copilului tău [la o școală privată]. Era ca și cum un om foarte drag mie e bolnav și știi că cu banii ăia ai putea să-i faci bine și nu îi aveam”, spune Ramona. Acum încearcă să îmbunătățească mediul în care învață fiul ei, cum ar meșteri la o casă modestă din care știe că nu poate să se mute.
„Încerc să mă educ, pentru că dacă mă educ eu, automat va prelua și el niște lucruri. Mi-am dat seama că nu există varianta ideală. Dacă te concentrezi pe chestiile care te frustrează, niciodată nu obții nimic.”
