Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești este liceul unde am absolvit și unde am început să mă dezvolt ca ilustrator, iar acum îmi servește în dezvoltarea mea ca profesor.
M-am ferit mereu de ideea de a deveni profesor, mi se părea ultima soluție la care ar fi trebuit să recurg pentru a-mi câștiga existența. Am luat în considerare această opțiune abia când mi s-a propus să predau câteva luni ca suplinitor. A fost o surpriză și pentru mine. După nouă ani de la absolvirea liceului, am revenit cu gândul că voi preda câteva luni. Cinci ani mai târziu, încă predau. Îmi tot promit că îmi voi îmbrățișa pe de-a-ntregul cariera de ilustrator liber-profesionist, însă nu reușesc să mă desprind de acest liceu și tot ce înseamnă el. Pentru că adevărul este că îmi place foarte mult să desenez și îmi place foarte mult să lucrez cu copiii mei. Îmi place să predau.
Fug însă de denumirea de „profesor”. Trage după sine multă responsabilitate. Eu cred că un profesor trebuie să aibă multă răbdare, atitudine pozitivă, soluții constructive, să lase la ușă propriile frustrări, dezamăgiri, orice i-ar putea influența în mod negativ atitudinea față de elevii săi. Trebuie să fie o persoană echilibrată, cu multă energie și creativitate, o persoană matură, asumată și responsabilă, căreia îi place să educe, căreia îi place să investească timp și resurse în educația copiilor, în mod dezinteresat și conștient de importanța unei bune educații. Consider că trebuie să conștientizeze puterea influenței sale asupra copiilor și să știe ce să facă cu această influență. Să știe care este mesajul pe care vrea să îl transmită.
Eh, dacă stau să mă gândesc la toate acestea, nu mă mai ridic din pat să merg la școală.
În schimb, aleg să fiu sinceră. Mă duc la școală în aceleași haine pe care le port și în weekend. Nu mă așez pe piedestalul profesorului, nu ajung la catedră. Stau printre bănci și discut cu copiii mei, facem glume și desenăm împreună.
Vreau ca atelierul să fie un loc unde copiii vin cu drag și spor de lucru, unde se pot desfășura în siguranță, unde pot greși fără teamă, unde învață să își cunoască potențialul creativ și să îl cultive, unde învață să aibă încredere în ei.
Uneori am senzația că investesc mai mult timp în a le cultiva încrederea de sine decât în a preda tehnici de lucru. Am observat o nevoie acută de a lucra mult la acest capitol, căci cu încredere de sine și motivație sinceră de lucru șansele de a ajunge acolo unde ne dorim cresc foarte mult.
Pe de-o parte, ei trebuie să își dezvolte personalitatea artistică. Iar aici au nevoie de curaj și încredere. Se tem de pânza albă, de a greși, de a fi stângaci, de a se repeta, de a nu fi suficient de creativi. Pe lângă măiestria de care trebuie să dea dovadă, pe lângă ideile pe care trebuie să învețe să le exprime, mai trebuie să dezvolte acel eu artistic. Ei sunt niște creatori care se exprimă pe sine. Consider că trebuie să fie sinceri și să învețe ceea ce le place mai mult, să învețe să își cunoască propriile calități, iar mai apoi să le șlefuiască.
Pe de altă parte, există nesiguranța condiției de artist. Deși suntem la un liceu vocațional, unii părinții nu-i susțin întru totul pe copii. Ei fie nu consideră meseria de artist una serioasă, fie se gândesc că nu aduce după sine o siguranță financiară. Ceea ce este posibil. Dar atunci când lucrezi și faci ceea ce îți place, când tratezi problemele cu seriozitate, când ești motivat și ai încredere, poți rezolva situații dificile și îți poți câștiga existența asemenea unui angajat în alt domeniu „sigur”. Asta dacă există un domeniu sigur, fără încredere și motivație.
Țin tare de copiii mei, să înțeleagă că toată puterea este în mâinile lor și, dacă își doresc cu adevărat, pot face orice, pot schimba orice, pot crea orice.
Dar de multe ori mă întorc acasă și am senzația că ziua a trecut degeaba. Simt că nu a fost suficient, mă întreb „oare azi am fost de folos?”. E greu să înregistrezi efectul pozitiv pe care îl poți avea asupra copiilor. Nu știi dacă ai reușit să te faci înțeles. Nu știi, mereu, dacă ei au plecat cu ceva de la ora ta. Există evaluarea, se pot observa rezultate bune, rezultate mai puțin bune. Observi că unii copii stagnează. Însă nu știu dacă evaluarea aceea despre care învățăm la cursurile de pregătire a personalului didactic reflectă întru totul evoluția lor. Și aici mă refer la lucrurile pe care nu le putem măsura prin niște criterii de evaluare: nivel de satisfacție, nivel de încredere.
Copiii cred că mie îmi place orice îmi arată că au desenat, însă eu sunt foarte pretențioasă. Totuși, am grijă să le fac o corectură constructivă. Argumentez orice referire pe care o fac la lucrările lor. Ei nu trebuie să se simtă prost pentru ceea ce au făcut, trebuie să înțeleagă care sunt punctele forte, care sunt punctele slabe, ce trebuie să îmbunătățească, să își extindă viziunea și să păstreze o atitudine constructivă.
Eu, ca ilustrator, mi-am format un gust, știu ceea ce îmi place și ceea ce mă inspiră. Însă pot separa ce-mi place mie de ce le arăt lor? Eu sunt responsabilă pentru niște copii cu personalități diferite, cu diferite feluri de a se exprima, cu diferite sensibilități. Este important să iau în seamă toate aceste diferențe și să mă mulez pe necesitățile și nevoile lor. Mă ajută faptul că și eu sunt într-o continuă dezvoltare. Ca să fiu eficientă ca îndrumător, trebuie să îmi extind viziunea, să învăț să înțeleg și să folosesc în predare cât mai multe tipuri de exprimare plastică, să cercetez zone și stiluri pe care le evitam înainte, pentru că nu erau pe gustul meu.
Așa că învățăm împreună. De multe ori eu am învățat de la ei. Chiar de curând am văzut un caiet de schițe realizate în liner. Rapiditatea cu care elevul a reușit să controleze linia, ca element de limbaj plastic, expresivitatea desenelor sale m-a făcut geloasă. M-a făcut să fug acasă, să mă apuc de lucru imediat. Ceea ce este super!
