
Alexandra este studentă la filozofie, politică și economie la Universitatea Warwick, unde și-a descoperit pasiunea pentru jurnalism lucrând la investigații și știri pentru ziarul facultății, The Boar. A colaborat și cu Libertatea și este factchecker la Factual, căutând ca articolele ei să stârnească discuții în spațiul public.

Din când în când, deschid un volum de proză contemporană şi recitesc o povestire: „Grifonul”, de Charles Baxter. Un învățător se îmbolnăveşte, apare în locul lui o suplinitoare, apoi nimic nu mai e ca înainte: adunările au rezultate diferite de la caz la caz, cuvintele antipatice dispar din vocabular, Beethoven simulează surzenia, îngerii merg la concert (stau pe interval, unde nimănui nu i-ar trece prin cap să se uite după ei), George Washington… Piramidele… fotosinteza… Se deapănă istorii și taine, la un moment dat vine vorba despre un animal cu cap și aripi de vultur și corp de leu.
O adolescentă din Târgu Mureș și-a transformat prietenii în personajele principale din fotografiile ei și așa a învățat să-i asculte pe toți cei pe care îi întâlnește.
„Nu te-a învățat la școală să saluți?” Întrebarea se aude de undeva din spatele meu și sesizez, în tonul vocii, iritare. „Ce vă învață la școală? Numai prostii...” continuă doamna. Nu întorc capul, dar mustesc. Este frustrant să auzi reproșuri redundante la adresa școlii și să simți această etichetă care îi este atribuită: spațiu în care nu se întâmplă mai nimic, în care învățarea nu se produce, în care tot ce se livrează sunt prostii.