Sunt profesoară la Universitatea din București, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Ca cercetătoare, sunt pasionată de modul în care copiii participă și contribuie la viața socială (sociologia copilăriei), cum se interconectează interacțiunile și relațiile sociale cu învățarea, cu participarea civică și cu mediul. Promovez învățarea problematizată prin proiecte, prin care elevii și profesorii pot înțelege critic realitatea, pot învăța colaborând și pot face schimbări. Am realizat studii comparative (în SUA, Olanda, Danemarca), cercetări evaluative (în special studii de impact), ale căror rezultatele le valorific în cursurile de la facultate și în programe de formare pentru profesori. În prezent contribui la dezvoltarea „spațiului european al educației pentru cetățenie”, ca expert al Consiliului Europei. În timpul liber învăț limba daneză, mă plimb cu bicicleta și mă bucur de natură.
„Am ratat câteva săptămâni”, îmi spun mulți profesori și directori de școli. „Nu am știut ce să facem, fiecare a făcut ce a vrut, iar unii nu au vrut să facă nimic”, completează un director. Probabil că așa este: ne-a prins criza total nepregătiți, ca de obicei, aș spune eu. Însă în acest moment nu ne ajută cu nimic să intrăm în paradigma lamentărilor sau învinovățirii unei instituții sau alteia.
De-a lungul timpului, conceptul de „loose parts” a avut un impact puternic asupra profesioniștilor care lucrează în educație, în special cea timpurie și cea derulată în aer liber.
Suntem 7 liceeni care stăm în fiecare zi pe telefon, însumat, 42 de ore. Într-o lună avem screentime de 52,5 zile. Când ne-am născut, graficele globale cu utilizatori de rețele sociale se duceau în sus vertiginos, se lansa Ipad-ul și rețelele 4G. Este realitatea pe care o știm, dar ne și întrebăm ce ne oferă și ce ne răpește tehnologia. Așa că ne-am uitat întâi în școlile noastre unde este interzis să folosim telefoanele mobile în timpul orelor. Teoretic…