A început să deseneze personaje cu părul colorat când nu și l-a mai vopsit pe al ei.
Când elevii, profesorii și oamenii din viața școlii se concentrează pe rezolvarea unei cauze comune, școala devine o soluție la problemele comunității.
„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”. Am dat peste citatul ăsta în „Sunday Times”. Matematica relației mele cu tata e nedreaptă: am fost cinci ani cu el și de trei ori mai mulți fără. Cinci ani din care încerc să pun cap la cap piese de puzzle decolorate sau șterse, alteori vii, mereu din povestirile altora, ca să aflu cine a fost tata. Psihologii vorbesc despre importanța doliului a cărui delimitare în timp e diferită pentru fiecare și căutându-l pe el, înțeleg că această explorare e despre a afla mai mult cine sunt eu. Așadar, dragă tată, sunt eu, Catinca…
Când a devenit profesoară, Camelia Constantea se aștepta să prindă un post într-o școală în oraș. A ajuns la sat, unde nu a găsit „școala bună” la care visa, ci un catalog care se tot împuțina. „Eram total ruptă de realitate”, spune profesoara. După mai bine de 20 de ani de predat în satul Viișoara, azi în fotoliul de director, Camelia nu s-ar mai duce la o școală de la oraș. Am discutat cu cea care în 2024 a câștigat premiul Profesorul Anului din mediul rural la categoria „Prevenirea abandonului școlar”, pentru a vedea ce soluții a identificat ca să-i aducă pe copii în bănci.
© 2025 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.
