Liliana s-a născut în orașul Focșani, județul Vrancea, și a trăit timp de 15 ani cu impresia că este „o catastrofă” la fizică. Visa să devină arhitectă însă exista o problemă - avea nevoie de pregătire pentru admitere și la acel moment era aproape imposibil de făcut. Nu exista o piață și o cultură a meditațiilor ca astăzi. În orașul Lilianei nu se găseau profesori calificați iar la școală a făcut un singur trimestru de desen tehnic, despre care spune că era insuficient.
Cuprinsă de aceste îndoieli, Liliana a început să studieze la liceul „A. I. Cuza” din Focșani, aproape de colegiul unde avea să predea din 1990. Liceul „Cuza” avea să-i aducă persoana de care avea nevoie ca să decidă odată pentru totdeauna ce dorea să facă pe viitor - pe diriginta ei, profesoara Crina Rali. „O ardeleancă desăvârșită, profesoară de fizică, o femeie cultivată, frumoasă… o adoram!”, povestește astăzi Liliana. Diriginta ei a reușit să o facă să iubească această materie prin pasiunea cu care preda. O lună de liceu i-a luat Lilianei ca să decidă că facultatea potrivită pentru ea va fi cea de Fizică. În vacanță, mergea în vizită la o mătușă din Bacău și studia acolo în fiecare dimineață de parcă era la un maraton. Îngrijorată, mătușa o suna pe mama Lilianei și o întreba „Tu o pui să lucreze așa?!”
Răspunsul era nu. Lucra din pură pasiune și dedicare.
Această ambiție a fost recompensată în momentul în care a fost înființată o clasă specială, pentru elevi cu rezultate deosebite. Acea clasă era formată, la început, din elevi mai mari decât Liliana. Sistemul de clasă specială a funcționat timp de trei generații, ea fiind în ultima. Pentru acel colectiv orele începeau la 7, deoarece lucrau în plus la matematică și fizică. Acea clasă a fost desființată în momentul în care a fost adoptată reforma anului III de liceu, în care toți cei de clasa a 10-a erau obligați să susțină „examenul de treaptă” pentru a trece în clasa a 11-a. Liliana nu s-a gândit niciodată că ar avea nevoie de meditații. „Am făcut o oră de pregătire și văzut că profesoara de matematică la care mă duceam se uita la finalul culegerii pentru răspunsuri și m-am gândit că asta pot face și eu acasă! De atunci nu am mai venit la pregătire.”
Ca peștele în apă la capitală
În 1978, Liliana și-a făcut bagajele și a părăsit orașul ei natal pentru agitația urbană a capitalei. Intrase la Facultatea de Fizică care atunci dura cinci ani. „În anul trei îți puteai alege o secție la care să studiezi și făceai anul V doar dacă la sfârșitul anului IV erai printre primii 7 de la secție. Din păcate nu am avut medie suficient de mare ca să prind anul V la o secție care mi-ar fi plăcut, fizica solidului sau biofizică, așa că am fost nevoită să mă duc pe o specializare care nu mi-a plăcut deloc: electronică.” Chiar dacă nu i-a plăcut, s-a ambiționat și la sfârsitul anului IV a reușit să aibă notele necesare pentru a intra în anul V. Nu a mai ajuns să studieze în anul 5 din cauza unor reforme guvernamentale care au micșorat drastic numărul studenților din anul V. În schimb, a reușit să predea acceptând postul primit prin repartiție guvernamentală.
Prima clasă la care a fost „profesoară” a fost una de la seral, în practica pedagogică din studenție Liliana și cei trei colegii ai săi trebuiau să asiste la ore de fizică și să fie atenți la felul în care profesoara le preda materia. Șocul a venit în momentul în care le-a venit rândul să țină și ei ore. „Țin minte că nu știam ce să fac ca să le atrag atenția! Nici nu voiam să le dau o problemă prea grea, dar nici prea ușoară, așa că am preferat fizica distractivă... Dar mi-am amintit că aveam o culegere cu exerciții aplicative în viața de zi cu zi și m-a salvat!” Problema care a pus clasa în dificultate suna astfel: ce este mai greu, să urci două etaje cu o găleată cu apă sau să urci un etaj cu două găleți cu apă?” Colegii intraseră în dezbateri aprinse până când Liliana a început să explice răspunsul și cei care comentau pe lângă erau aduși la tăcere rapid de restul: „Shh, lăsați să zică rezolvarea!”
La finalul acelui curs, profesoara a oprit-o pe Liliana văzându-i pasiunea i-a spus direct: „Colegii tăi pot face ce vor, dar tu trebuie să predai!”.
După ce a absolvit facultatea, proaspăta profesoară s-a întors în provincie și a început să predea la un liceu industrial. Spune astăzi că nicio secundă nu și-ar fi dorit să predea într-un oraș mare. „Deși m-am simțit ca peștele în apă în București și mereu mă întorc pentru relaxare, niciodată nu am vrut să rămân acolo. Îmi place acasă la Focșani, întotdeauna găsesc ceva de făcut, merg la teatru, la cinema, în locuri turistice din apropiere. Este un oraș patriarhal, cu teatru și Ateneu, cu festivaluri, în care se întâmplă lucruri foarte des.”
Erau deja anii ‘90 când a dat concurs pe post la colegiul Unirea. Tot în același timp era un loc vacant la liceul pe care îl absolvise în 1977, însă a dorit un început fără legătură cu trecutul de elevă.
Amintirile încețoșate din primul an de învățământ
Liliana s-a căsătorit în 1984 cu un coleg de catedră, profesor de engleză, iar în 1986 avea primul copil. Pe atunci concediul maternal dura doar trei luni, așa că a fost liberă doar pe timpul verii și a revenit în toamnă la cursuri, ceea ce nu a fost ușor. „Sincer îți zic că nu prea am amintiri de pe atunci, totul a fost o ceață, dus la școală, predat, fata era mică. Nu îmi amintesc nici măcar prima clasă la care am predat la Unirea.”
1/3
