Planul nostru nu era să scriem acest editorial. Sau mai bine zis nu voiam să dezvoltăm, în numărul de astăzi, această temă. Ne-am fi dorit să scriem despre ce a fost interesant și provocator în anul 2022, despre ceea ce a generat frustrare și nemulțumire, poate despre așteptări. Este adevărat, nu au intrat zilele în sac (a se citi editorialele), dar fiindcă s-a discutat mult în ultima săptămână în social media pe un anumit subiect am decis că poate nu ar fi rău să ne exprimăm și noi punctul de vedere. Chiar dacă acesta coincide cu al unor opinii deja exprimate.
Suntem în luna decembrie. Numită de propaganda comunistă „luna cadourilor” (pentru a nu pomeni cumva cineva de Moș Nicolae și Moș Crăciun – cele două personaje responsabile cu darurile din ghetuțe sau de sub brad), decembrie este luna în care suntem parcă mai interesați în a căuta cel mai ingenios cadou pentru cei dragi: fie pentru membrii familiei, fie pentru prieteni sau colegi, fie pentru un vecin sau o cunoștință care ne-a ajutat într-o situație dificilă.
Febra cadourilor cuprinde și școlile. Nici nu are cum să fie altfel. În special copiilor le place să ofere și să primească daruri. Sigur, există teorii economice care analizează plăcerea de a primi și de a dărui asociind-o cu altruismul (care poate fi pur sau fals) sau cu egoismul, dar credem că ar trebui să le ignorăm și să privim cu înțelegere spre elevii care vor să li se organizeze „Secret Santa”, cerându-i și învățătoarei sau dirigintelui să intre în joc. Se spune că a oferi cadouri este o latură importantă a interacţiunii umane și că favorizează conectarea emoţională cu cel de lângă tine. Așa ni se pare și nouă.
Astăzi am fost la un târg de Crăciun organizat de elevii claselor primare din școală și, dacă a fost târg, evident că am cumpărat produse realizate de copii (cu sau fără ajutorul părinților), am plătit pentru un tatuaj de sezon realizat de un băiețel foarte talentat, dar ceea ce m-a impresionat până la lacrimi (serios, chiar mi s-au umezit ochii) a fost gestul unui alt băiețel pe care-l văzusem cu câteva clipe înainte cumpărând o bomboană „de pom”. S-a apropiat de mine, mi-a întins bomboana și mi-a spus: „Uite, este pentru tine. Cadou din partea mea.” Nicio clipă nu mi-am pus problema că ar fi un gest încadrabil în altruismul fals, nicio clipă nu m-am gândit că a urmărit ceva, mi-a fost clar că a făcut-o cu acea sinceritate pe care copiii în special o mai posedă.
Cine l-a învățat să facă daruri? Unde a mai văzut acest gest? În familie, la grădiniță, la școală? Poate în toate aceste locuri. Fiindcă da, noi, cadrele didactice, dincolo de curriculumul pe care îl implementăm, îi învățăm pe elevi să ofere și să primească, le vorbim despre ceea ce se cade și despre ceea ce nu se cade să conțină un dar sau le organizăm ateliere de ambalat cadouri, discutăm despre faptul că nu valoarea pecuniară a darului este importantă, ci gestul în sine. O felicitare handmade poate fi un dar mult mai inspirat decât orice altceva oferă magazinele în această perioadă.
Un ornament realizat cu gândul la profesorul sau profesoara preferată (există această categorie, nu putem nega) valorează mai mult decât unul sofisticat cumpărat de la un importator celebru. Și nu, nu poți refuza copilul care se îndreaptă spre tine cu bomboana, cu felicitarea, cu ornamentul considerându-l deplasat sau etichetându-l ca încercare de a obține favoruri. Și nici nu poți refuza elevii de liceu care, știind că profesorul lor de germană cu care fac antrenamente la baschet preferă o anumită echipă din NBA, i-au comandat acestuia un maiou cu numărul 6 și au creat un întreg scenariu pentru a-l surprinde cu darul lor. Da, în școală se oferă daruri profesorilor, iar unele dintre ele fac parte din categoria „daruri pe care vrei din tot sufletul să le faci”. Și credem să nu trebuie să le interzicem.
Este adevărat, uneori în școală se oferă și altfel de daruri. Nu neapărat că le-ar cere cineva (deși nu este exclus să mai fie cadre didactice care să pretindă – așa cum se întâmpla cu câteva decenii în urmă – bijuterii, poșete, un anumit parfum, seturi de vase sau chiar covoare), ci pentru că, la vârsta copilăriei sau adolescenței, părintele de astăzi era trimis la școală cu darul pentru doamna sau pentru că ducea bani colegului a cărui mamă (de regulă) se implica în cumpărarea cadoului. Iar cadoul trebuia să impresioneze destinatarul.
Noi, personal, nu ne aducem aminte să fi mers la vreun profesor cu un cadou mai scump decât un buchet de flori, o cutie cu bomboane de ciocolată sau un mărțișor. Dar dacă unul dintre noi nu știe dacă părinții săi vor fi contribuit financiar la vreun cadou cumpărat de grupul părinților clasei, celălalt își amintește că, dimpotrivă, acest lucru s-a întâmplat.
Și se pare că, așa cum am mai citit în unele comentarii, mai sunt profesori care pretind sau lasă de înțeles că așteaptă un anumit dar. Ne place însă să credem că sunt cazuri cu totul izolate. Și credem că acolo unde se oferă daruri scumpe fără a fi cerute, părinții exagerează, iar acolo unde sunt solicitate, profesorii sunt lipsiți de profesionalism.
Ce vrem să spunem însă este că practica dăruirii nu ar trebui să o condamne nici profesorii, nici părinții, nici societatea. Căci, așa cum spunea Steinhardt, dăruind vei dobândi. Dăruind te dărui și a învăța să o faci este a învăța o dimensiune a umanului. De sărbători dăruim pentru că iubim, pentru că prețuim, pentru că vrem să oferim bucurie și sentimente. Darurile sunt, în fond, materializări concrete ale sentimentelor noastre. Dacă vrem însă să condamnăm ceva, putem condamna ploconul. Ploconul, care etimologic se referă la un cadou oferit ca recunoaștere a suzeranității, deci a unei superiorități dominatoare și care în Țările Române a ajuns să desemneze un bir, de fapt, un cadou devenit obligatoriu, o taxă, care stă sub semnul umilinței, al cumpărării unui favor al blândeții și al bunăvoinței. Darul în schimb se află sub semnul ofertei unei emoții, a unui sentiment. Să nu ne ploconim, așadar și să-i învățăm pe copiii noștri să nu o facă. Dar să nu încetăm să dăruim (zâmbete, cuvinte încurajatoare, un bilețel cu un mesaj de suflet, o bomboană) și să-i învățăm pe copiii noștri să dăruiască, fiindcă asta va face lumea lor mai frumoasă.
Daruri sau plocoane? Care vă plac cel mai mult? Care semnifică altruismul pur? Noi credem că primele.
