19 ani, elevă. Simte mai mult de-o grămadă și caută să înțeleagă cum se întâmplă lumea. De acolo decurge restul.
Cum poate o companie privată să se implice în dezvoltarea învățământului profesional, mergând mai departe de interesele sale imediate.
Sunt Ramona, profesoară de limba franceză într-o comunitate din judeţul Ilfov şi, în fiecare săptămână, duc cu mine aproximativ 300 de copii, 300 de poveşti, 300 de înfrângeri, 300 de victorii. Alături de ei: Dragoş* de la clasa I care se plimbă prin clasă, Gabi de la a II-a care îşi împunge repetat colegul cu pixul în obraz, Raluca de la a III-a care vorbeşte încontinuu, Ianis de la a IV-a care cântă manele în timpul orelor şi înjură. Copii care nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile, copii cu care nimeni nu stă de vorbă sincer şi autentic, copii care nu înţeleg la ce foloseşte şcoala. Dar de asta sunt aici.
Regizor american cu mână sigură și exprimare fluidă atât în registrul mainstream, cât și atunci când practică un cinema mai puțin accesibil, Gus Van Sant s-a preocupat mereu de adevărurile mai mari sau mai mici ale diferitelor categorii de marginali. În chip firesc, școlile nu lipsesc din decor.