19 ani, elevă. Simte mai mult de-o grămadă și caută să înțeleagă cum se întâmplă lumea. De acolo decurge restul.
Din om de resurse umane a ajuns să lucreze cu oameni pentru care fiecare resursă este drămuită. Raluca Băilă a plecat în ianuarie în aventura vieții ei, în Arusha, Tanzania. Nu pentru plajele infinite de cristal și nici pentru safari. Raluca a lăsat Galațiul pentru a face voluntariat într-o școală săracă, de la peste 5 mii de kilometri distanță. Cu experiență zero la catedră și fără vreun manual sau programă școlară, românca a trebuit să învețe repede cum să-i țină ocupați pe cei 30 de copii din clasa ei. Nu au decât câteva caiete și carioci și se bucură că primesc o jumătate de cană de cereale cu lapte pe zi. Reușesc să se bucure de copilărie în ciuda sărăciei, fiindcă oricum asta e realitatea generală: în Tanzania, 68% din populație trăiește cu 1,25 dolari pe zi, adică în jur de 5 lei.
Tot anul școlar au plantat copaci, au strâns gunoaie, au reciclat și au făcut campanii de conștientizare despre colectarea selectivă în orașele lor. Deși mulți dintre ei au făcut toate astea întâi doar ca să scape de ore, ca activitate extrașcolară, și-au dat curând seama că nu e de glumit cu problemele de mediu. Într-o tabără de patru zile organizată ca premiu pentru cei mai harnici 85 de elevi, la Cheia, județul Prahova, tinerii și profesorii lor și-au exprimat nevoia de mai multă educație despre mediu. Dar nu musai în școli.
Am crescut ca fiind copilul mijlociu al familiei. De mijloc am fost și în școala generală, ceea ce pentru multă vreme am considerat a fi un mare defect. O fi de la faptul că mi s-a spus de prea multe ori brânză bună în burduf de câine? Un mod destul de nepotrivit să îi transmiți unui copil că are potențial, dacă mă întrebați pe mine. Povestea asta e despre mine, copil care n-ajungea pe raftul de sus al medaliilor și coronițelor, neștiind atunci că nici nu are nevoie de ele și despre copiii de azi puși pe podiumuri din fașă și cântăriți în câți de 10 iau la materii care nu-i interesează.